Vasile Stanciu, despre revoluția din 1989: „Unul era pe geam și avea o pușcă automată. Trăgea fără o țintă”

Anul acesta se împlinesc trei decenii de la Revoluția din 1989. Sibiul a fost unul dintre orașele-martir ale României, cu 99 de morți și sute de răniți. În 22 decembrie, potrivit martorilor, a fost măcel în orașul de pe malul Cibinului. S-a tras foc direct în manifestanți. Sute de dosare au stat ani de zile clasate și încă nu se știe care sunt adevărații vinovați pentru vărsarea de sânge. Vasile Stanciu este unul dintre sibienii prinși în vâltoarea evenimentelor. A venit la redacția noastră deschis să povestească ce a trăit în perioada comunismului și în acele zile de decembrie. Merita să-l ascult.
Vasile Stanciu a venit, săptămânile trecute, la redacția noastră, cu părul alb și lung, prins discret într-o coadă la spate, cu o barbă frumos aranjată și, stingher, mi-a spus că, mai de mult, a văzut publicată în ziarul nostru o fotografie de la Revoluție.
„Știți, este o fotografie făcută de sus și în fruntea maselor se văd doi oameni. Eram eu și un vecin de-al meu. Voiam să vă povestesc că am fost acolo în decembrie, acum 30 de ani. Nu vreau nimic, nu am nicio pretenție, doar să vă spun că am fost acolo când a început totul”. Nu are certificat de revoluționar, nu și l-a dorit și nu și-l dorește, doar vrea să se știe că a fost acolo.
Bătrânul s-a născut în anul 1937, la Gura Râului. Au fost 11 frați din care nouă au trăit. De când se știe spune că a fost un rebel cu părul lung, persecutat de regimul comunist așa cum erau mai toți cei care nu se supuneau tuturor normelor. „Nu am iubit comuniștii, dar nici ei nu m-au iubit pe mine”, spune bătrânul.
La 17 ani are primele probleme serioase cu securitatea și miliția, când, într-o zi de 24 august, este arestat în Făgăraș, după ce-și vizitase un prieten în Brașov. Era bănuit că ascundea identitatea partizanilor din munți. „Luni de zile am fost persecutat și bătut în pivnițele lor. M-au arestat doi ofițeri de securitate și unul de la miliție. Adevărul este că eu mă îmbrăcam și diferit. Combinam portul popular cu hainele orășenești. Când am ajuns în dreptul lor mi-au aruncat fraza: În numele legii ești arestat. Au urmat interogatorii și bătăi. A fost un calvar pentru mine. Îmi puneau pe masă pozele partizanilor. Îmi amintesc și acum chipurile lor. Erau oameni frumoși, bărbați adevărați. Nu am să uit niciodată senzațiile de mândrie pe care le avem când îi priveam pe acei oameni, chiar dacă nu-i cunoșteam.  Și pentru că nu-i cunoșteam, mă băteau zi și noapte. Șiu că după patru zile nu mai simțeam durere la lovituri. Câteva luni m-au ținut într-o închisoare în Făgăraș și apoi la Sibiu. În cea din urmă îmi amitesc de un singur personaj care avea umanitate în el. Nu m-a lovit, nu m-a înjurat și nu m-a insultat niciodată cât am interacționat cu el. Aș fi vrut să-i știu numele și aș fi vrut să am șansa să-i mulțumesc”, povestește Vasile Stanciu.
După acest episod și-a văzut de viață, înghizând în el ura pentru comuniști. Cu securitatea nu a mai avut probleme, cu poliția au rămas, din cauza părului lung. De meserie a fos specialist în prelucrarea lemnului. S-a specializat la Școala Populară de Arte și Meserii unde a aprofundar sculptura și pictura pe lemn. Făcea icoane pe sticlă, tablouri, piese de mobilier și jucării pentru copii.  A lucrat o perioadă la București, după care a revenit la Sibiu. S-a căsătorit și a avut doi copii, o fată și un băiat. Din păcate, a divorțat, dar copiii au rămas la el.
Trei adolescenți și o revoluție
În decembrie 1989 avea 52 de ani. În acel moment lucra piese de mobilier pentru hotelul Împăratul Romanilor. „Eram la serviciu și aveam treabă la director. Era în 21 decembrie. Știam că ceva nu este în regulă. Simțeam că plutește în aer regimul lui Ceaușescu, dar aveam multe lucrări pe care trebuia să le termin până de Crăciun. Se făcuse seară și ascultam Europa liberă. La un moment dat m-am dus să iau ziarul de la un chioșc din Piața Mare. Acolo erau trei băieți de vârsta fiului meu, care atunci avea 14 – 15 ani și strigau Jos Ceaușescu, jos Ceaușescu. Ca părinte, m-am dus la ei și i-am întrebat dacă știu ce strigă. Da, nene. Apoi le-am spus să nu mai strige că părinții lor ar putea avea probleme, ar putea fi luați, iar ei mi-au răspuns: Ba nu, nene, că e revoluție la Timișoara. M-am uitat la ei și le-am spus că, dacă e revoluție la Timișoara, să facem și noi în Sibiu. Alături de ei mergeam prin Piața Mare și le spuneam oamenilor: Fraților, la Timișoara este revoluție, haideți să facem și noi. Unii ni se alăturau, alții se uitau la noi ca la niște nebuni”, povestește bătrânul Stanciu.
În aproximativ o oră i s-a alăturat și fiul, iar lucrurile au început să se agite. O mașină a fost răsturnată și i s-a dat foc, a venit armata, un ofițer și două sau trei plutoane, după cum povestește. Militarii erau înarmați și stresați. Vasile își amintește că i-a întrebat dacă au de gând să tragă în oameni și le-a spus că ar fi mai bine să nu tragă că acolo se aflau frații, părinții și copiii lor. În seara aceea au fost focuri de armă. Din câte își amintește bărbatul, a fost un mort și mai mulți răniți, iar în cele din urmă oamenii au fost dispersați cu gaze lacrimogene, iar tatăl și fiul s-au întors acasă.
 Un 22 însângerat
A doua zi, în 22 decembrie, a plecat de acasă la 9.00 dimineața. S-a întâlnit cu vecinul din fotografie și au descoperit că au aceeași direcție și același scop. Au venit împreună până la Bulevard, la parcul Astra. Erau mii de oameni adunați. Li s-au alăturat și au plecat în fruntea lor. Atunci a fost făcută și fotografia. Se îndreptau cu toții către Casa de Cultură, acolo unde Comitetul Revoluționar era deja organizat.
„Părintele Streza de la Rășinari era acolo. A strigat cine vrea să vină sus. M-am dus și eu. Am îngenunchiat cu toții și am început să spunem Tatăl Nostru. În timp ce spuneam rugăciunea, cineva a strigat că vin oamenii de la Mârșa și toți s-au dispersat. Au plecat spre miliție și calvarul a început: focurile de armă, morții, răniții și așa mai departe. Totul a luat amploare”, povestește Vasile Stanciu.
El era divorțat și avea doi copii, dintre care băiatul era adolescent. A început să se gândească ce vor face dacă vor rămâne singuri. În jurul lui era haos și moarte, iar gloanțele șuierau din toate părțile. A decis să meargă spre casă. „Am luat-o prin parcul Astra, m-am dus pe Tribunei, de acolo am mers pe Xenopol. Se trăgea din toate direcțiile. De trei ori am fost foarte aproape de moarte. Am stat ascuns la o familie pe Mitropoliei într-o magazie de alimente, iar apoi am coborât pe Faurului. Acolo venea o mașină cu nebuni. Îmi amintesc că unul era pe geam și avea o pușcă automată. Trăgea fără o țintă. Am văzut o alimentară la un colț, am deschis ușa și m-am aruncat pe burtă. Am scăpat ca prin urechile acului. Într-un final am ajuns acasă”, își mai amintește bătrânul.
Ultima oară când moartea l-a bătut pe umăr a fost când a mers să cumpere ceva de mâncare copiilor. La intrarea în magazin s-a întâlnit cu o cunoștință și s-a oprit să schimbe câteva vorbe. Un glonț i-a trecut pe lângă cap și a intrat în geamul magazinului. „Am întors capul și l-am văzut pe individ. Era în salopetă neagră. S-a ridicat în genunchi. Din instinct am vrut să merg către el, apoi m-am gândit din nou la copii. El avea armă, eu nu.”
Vasile Stanciu are astăzi 82 de ani venerabili și-și ține părul tot lung. A câștigat aceast drept în 1989. Nu s-a gândit niciodată să ceară drepturi de revoluționar. Nu i-au trebuit. Astăzi se bucură că cele două nepoate ale sale, una în clasa a treia și una în clasa a opta, trăiesc într-o lume cel puțin, liberă. Sunt prințesele și lumina ochilor lui. Băiatul a ales să urmeze o școală militară și astăzi este locotenent colonel. I-a plăcut, deși tatăl lui și-ar fi dorit altceva pentru el. Fiica îi este stabilită, de mulți ani în Germania.
Vasile povestește cu mândrie de Revoluția la care a participat acum 30 de ani. Prin ea și-a curățat sufletul de ura comunistă.