Am început să scriu în presă pe la 20 de ani și câteva luni. Era la scurt timp după Revoluție, în plin regim Iliescu și toată lumea trăia și respira un postcomunism sălbatic. FSN a devenit PDSR și apoi PSD, iar regimul ăsta, indiferent cum s-a numit, ne-a adus nouă, ziariștilor, multe amintiri neplăcute.
FSN – PSD a fost cea mai agresivă organizație politică din România la adresa presei, reprezentanții acestui partid având o plăcere diabolică în a strivi un jurnalist, o redacție sau o publicație, în decurs de minute, dacă interesele personale sau de grup o cereau. Jurnaliștii erau pentru feseniștii lui Iliescu – și au rămas pentru pesdiștii lui Năstase și apoi ai lui Dragnea – niște erori (nu eroi, atenție!) ale societății, ale „democrației de tip nou” pe care celebrul neomarxist Iliescu și-a dorit-o în România. Practic, ei ne considerau niște gândaci care trebuiau călcați fără milă. Dominatoarele obiceiuri la adresa jurnaliștilor au fost preluate apoi și de alte partide, chiar dacă nu cu aceeași agresivitate și brutalitate. Băsescu ar fi smuls cu plăcere urechea unui jurnalist obraznic, dar nici Tăriceanu nu s-ar fi dat la o parte de la un mic control financiar. Exact: asta a fost una dintre armele preferate ale politicienilor acestor 30 de ani: controalele de la fisc, verificările făcute de poliție, scormoniri în contracte, săpături în arborele genealogic. Pentru că, nu-i așa?, cel mai bine ataci un „dușman al poporului” atunci când îi cauți nod în papura existenței sale. Procese, amenzi, evacuări, tiraje furate, confiscate direct din tipografie. Cam așa am traversat noi, jurnaliștii, cei peste 30 de ani de democrație, încât ajungi să te întrebi: care a fost mai agresiv cu presa, Ceaușescu sau politicienii democrați?
Din fericire, toți pseudopoliticienii care au încercat să muște din presă și-au rupt dinții, mai devreme sau mai târziu. Pentru că o victorie de moment a lor s-a transformat mai târziu într-un bumerang extrem de tăios care le-a tăiat capul politic. Atacurile lor brutale s-au transformat în coaja de banană pe care au călcat la finalul carierei politice. În nicio țară în care democrația încă mai respiră nimeni n-a câștigat războiul cu presa. Nici la Sibiu nu se va întâmpla asta vreodată, așa cum nu se întâmplă la București sau la Constanța.
Dar țara a evoluat și poporul a tot votat oameni noi, partide noi, desprinse din cărțile cu povești cu zâne. Sau cel puțin așa am sperat unii dintre noi. Din acest motiv, pentru mine este un șoc să descopăr astăzi, în anul 2021, o extraordinară și lipsită de sens îndârjire proletară în rândurile noilor și ambițioaselor partide. Pare că o frustrare imensă i-a cuprins pe tinerii dintr-unul din aceste partide, care și-au făcut un stindard – ce-i drept cam decolorat – dintr-o luptă inutilă cu noi. Nu ne sperie această stupidă atitudine, ci ne încurajează. Dacă am izbutit să rămânem în picioare după 30 de ani de FSN, după Iliescu, Băsescu, Năstase, Tăriceanu, după zecile de versiuni ale PNL, cu sau fără PDL, n-o să ne lăsăm impresionați de noii proletari care lucrează probabil la planurile unei noi naționalizări și se visează deja în locul mizerabililor de jurnaliști, scriind singuri ziare întregi, sute de pagini, cu ode înălțate mărețelor lor idei și străluciților lor conducători.
Noi stăm liniștiți și de data asta, ne umplem stilourile cu cerneală, observând cu atenție cum se zbate entuziasmul bleg în ei, și ne facem iar și iar meseria, oferindu-le sibienilor informațiile corecte, muncite, pe care le merită și cu care le suntem datori în fiecare zi.
