Ajută-ţi aproapele?!

Chiar dacă nu v-a picat o Biblie în mână de curând sau vreodată, sigur aţi auzit expresia ,,ajută-ţi aproapele”. Pentru tot mai puţini români însă, expresia asta mai are şi substanţă. Pentru majoritatea a devenit o vorbă în vânt, uneori chiar dispreţuită. Indiferent de orientarea religioasă. Aşa-i că nu ştiţi despre ce vorbesc?! Hai să vă reamintesc! O femeie a căzut pe stradă, pe gheaţă. Trotuarul nu a fost dezăpezit. Îi este greu să se ridice. S-a lovit la picior. Mulţi trec pe lângă ea, nimeni nu se opreşte. Un patron îşi anunţă angajaţii că nu are să le dea bani de salarii, asta după 5 luni de muncă neplătită. La containerele de gunoi copii şi părinţi scormonesc după pâine când afară sunt -10 grade. Un bătrân rămas singur nu poate ieşi din casă şi rabdă de foame cu zilele pentru că rudele sau vecinii au uitat de el. Iată câteva crâmpeie de viaţă. Adesea însă ne facem că nu vedem problemele de orice fel ale celor de lângă noi, fie ei rude, prieteni, vecini sau concitadini. Este mult mai simplu să mergem pe stradă preocupaţi de problemele noastre fără să mai vedem ce se întâmplă în jurul nostru. Spiritul comunitar dispare treptat. Primul semnal este dat de numărul tot mai mic de voluntari, acei oameni care fac ceva pentru comunitate fără a urmări vreun interes material. Oameni care doar vor să ajute. Dar nu este nevoie să te numeşti voluntar într-o organizaţie pentru a ajuta pe cineva. O poţi face şi singur. Firesc, veţi spune, toţi avem probleme, de ce ne-am preocupa de ale altora. Să se ocupe statul! Dar oare am uitat că suntem oameni şi ne-am transformat în maşini care aruncă totul în grija statului şi a autorităţilor? Dezinteresul faţă de cei din jur, faţă de localitatea unde trăieşti a devenit simbol al prezentului. Unde mai este vatra satului şi tradiţia obştească? Unde este solidaritatea din oraşe? Sau este nevoie de o calamitate naturală să ne amintim că suntem oameni? Multe întrebări pe care fiecare dintre noi trebuie să ni le punem zi de zi. Dimineaţa când plecăm la serviciu şi vedem un copil mâncând restul mucegăit de pâine aruncat de noi la container cu o seară înainte. Prin oraş când mergem şi vedem un om fără apărare atacat pe stradă sau căzut. Ori seara când ne umplem sacoşele de bunătăţuri la hypermarketuri (din care multe le vom arunca după câteva zile) şi trecem nepăsători pe lângă cutiile de colectare ale Crucii Roşii. Momente din viaţa noastră de zi cu zi. Poate este timpul să privim lumea prin alţi ochi. Mereu vrem mai mult, deşi ne prisoseşte. Oare când învăţăm să ne ajutăm aproapele, să oferim din ce avem prea mult? Sau ne rezumăm la a cita Biblia, fără a o aplica… cum prea mulţi procedează astăzi. Călin Blaga [email protected]