Cătălin Borangic este dr. în istorie antică, arheolog, a studiat istoria și arheologia la București și la Alba Iulia și a scris numeroase cărți de specialitate, fiind cunoscut și pentru enciclopedia-dacica.ro, un site care tratează istoria României așa cum trebuie, dincolo de titluri bombastice și legende. Istoricul Cătălin Bornagic a intervenit acum, cu argumente, în povestea statui lui Brukenthal cu o poziție care poate ajuta pe mulți dintre cei care au fost surprinși de scandal și care nu sunt pregătiți să înțeleagă ce rol a avut baronul Samuel von Brukenthal în istoria Sibiului, în cea a României și, evident, în evoluția Transilvaniei.
„Unii s-au supărat aflând că baronului Samuel von Brukenthal i s-a făcut statuie în centrul Sibiului”, așa își începe textul, extrem de pedagogic, istoricul Cătălin Borangic, și continuă cu o explicație ceva mai lungă, dar ușor de citit, pentru cei care vor să afle mai multe pe acest subiect controversat.
„O să trecem peste câteva realizări și reforme iluministe ale baronului. De la el ni se trage buda din fundul curții, obligatorie în locul cufurelii pe unde se nimerea, implementarea cultivării unor plante noi (ex. cartoful, porumbul, cultivate experimental în grădinile sale și care au salvat de la foametea endemică satele de iobagi), faptul că regiunea a avut un muzeu cu trei ani înainte de deschiderea Luvrului, lăsat moștenire Transilvaniei etc etc.
În calitate de guvernator al Transilvaniei a avut ghinionul să administreze provincia în timpul răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan.
Ghinionul i-a fost cu atât mai mare cu cât fusese un apropiat al împărătesei Maria Tereza, mama viitorului împărat Iosif al II-lea, care, din pricini pe care nu le știu, când a ajuns pe tron nu l-a plăcut deloc pe baronul sas.
Motiv pentru care nici nu l-a lăsat să se ocupe de răscoală, ci a trimis trupele imperiale conduse de von Jankovich, un comisar aflat în serviciul direct al împăratului şi care nu dădea socoteală pentru acţiunile sale guvernatorului sau altcuiva.
Prin oameni de încredere, von Jankovich a negociat sumele pentru care moții i-au trădat, prins și predat autorităților pe capii răscoalei.
Câte 600 de ducați de aur și eliberarea din iobăgie a celor 7 moți.
Aceștia au fost preotul Moise, fiul preotului, Moise cel tânăr, Ion Clisaru din Abrud, Ion, Todor şi gornicul Irimie Soil, Lazăr Latea, toţi din Cărpiniş, Todor şi Ion Holobut din Şasa-Lupşa, Todor Momen din Lupşa şi preotul Simion din Şasa-Lupşa.
Asta ca să știm despre ce vorbim.
Guvernatorului Brukenthal, răscoala i-a pus capăt carierei. Nici măcar n-a participat la sinistrul carnagiu al execuției, necum să fi avut ceva de zis sau făcut. Ordinele veniseră direct din cancelaria imperială, fără ca baronul să fie consultat sau întrebat ceva.
Poate și pentru că anterior gestionase cam ineficient starea de tensiune preexistentă, nedorind să intre în conflict cu nobilimea maghiară. Căci este drept, valahii reprezentau o stare inferioară.
Brutalitatea execuției este asumată direct de către împărat, fapt ce dă mult de gândit istoricilor și acum, căci vorbim de iluministul Iosif al II-lea. Să fi fost ceva masonic la mijloc, Horea fiind și el mason, nu știu a zice.
Așa că acuzele la adresa baronului, aduse de unii pădureți, sunt nejustificate. Și chiar dacă a fost cu un pas înaintea vremurilor lui, a fost și un om al timpului său. Un timp în care românii erau considerați specie inferioară și multe dintre deciziile guvernatorului au favorizat sașii și aristocrația maghiară. Asta ca să mai temperăm și avântul ultra-europenilor care-i pupă soclul.
Personajele istorice cărora li se ridică acum statui „beneficiază” de un tratament ceva mai nuanțat din partea noastră, căci suntem afectați, să nu zic infestați, de păguboasa ideologie a corectitudinii politice pe care o proiectăm în trecut. Și căreia i se opune tot o proiecție în trecut venită din partea naționaliștilor de peșteră.
Căci, deși oamenii trecutului au trăit cum le era lumea, imaginea despre ei este, din păcate, dependentă de cum înțelegem noi vremea lor.
Cine știe când, departe în viitor, vreun mecena ori vreun politruc zelos va decide că Iohannis are dreptul la statuie.
Se va spune atunci că a fost ales președinte în ciuda faptului că fusese neamț, că a fost un stâlp al democrației, că sub el România a învins Valul 4 al pandemiei, că a organizat și administrat țara în momente de cumpănă și restriște.
N-am nici o tresărire că atunci se vor ridica împotrivă unii, alții, care vor zice că nu e a fost așa, că în realitate a fost mai mult plecat la schiat, prin concedii, că de fapt a păpușărit în folos propriu politica românească de la începutul secolului XXI, că a fost un mediocru și multe altele.
Tot atunci se va ridica altcineva care va zice că merită statuie, că a făcut și bune – a blocat odioasa Ordonanța 13, faptă legendară – și o fi făcut și rele, că a avut ghinion, dar a fost președintele României și face parte din istoria țării.
Îi vor ridica au ba statuie nu știu, dar că se vor pizdui pe subiect sunt sigur.”
Am vorbit cu Cătălin Borangic pentru a afla ce l-a determinat să scrie povestea, una scrisă pe un ton relaxat, a baronului Brukenthal și a legitimității statuii sale. Mi-a spus că a scris-o „să le spun că aberează, să învețe lumea cum a fost, nu cum cred ei că a fost”. Și mai are o explicație pentru ceea ce se petrece:„Este reacția extremelor: unii huo, alții hăis și nimeni nu știe real decât să urle, nu și realitatea istorică. Și, mai ales, judecă faptele de atunci cu normele de acum, fie naționaliste, fie ultraprogresiste. Echilibru deloc.”
