Uitaţi de lume Cât vezi cu ochii, pustietate. Borne kilometrice care îndrumă către nicăieri. O linişte deplină ce sigur l-ar speria cumplit pe sibianul obişnuit în agitaţie, zgomot de maşini şi oameni. Sibiu 100% continuă dezvăluirea poveştilor celor mai izolate sate ale judeţului. Păşind pe cărări puţin cunoscute, arareori străbătute de maşini, îi căutăm pe puţinii oameni care mai trăiesc uitaţi de lume. Poieniţa nu e deloc departe de comuna Cârţa şi cu atât mai puţin departe de satul Noul Român de care o despart doar doi kilometri pe drum pietruit. Trecând graniţa dinspre „locuit” spre „aproape pustiu”, de sub bolta arborilor care străjuiesc cărarea din pădure, distanţa ce desparte Poieniţa de restul lumii devine însă din ce în ce mai vizibilă. E linişte, atât de linişte, pe măsură ce te apropii de satul părăsit. Flori, buruieni şi arbori fără nume cresc în voie peste tot. Sute de albine, muşte, fluturi, gândaci zburători împânzesc aerul cald ce miroase a ploaie. De sub un copac îndoit de greutatea propriilor ramuri, abia zăreşti indicatorul acoperit de frunze de la intrarea în sat. „Poeniţa” poate începe aici sau în orice alt loc uitat de lume. Sub lacăt Pe uliţele arse de soare, casele văruite în culori vesele sunt adâncite în tăcerea lor cuminte. Aici obloanele de lemn stau atârnate într-un cui, gata să cadă. Dincolo, o poartă pusă sub lacăt e năpădită de pânze de păianjen. Dintr-un zid au răsărit buruieni, iar pe alocuri se mai văd cărămizi în iarbă. Sunt şi multe case cu acoperişuri şi faţade îngrijite ,dar uşile lor sunt ferecate. La capătul satului ne oprim sub o fereastră împodobită cu perdele brodate. Câinii din curte întârzie să latre. Dăm bineţe în gol şi vorbim tare până când, într-un final, perdeaua se mişcă încet iar cineva bate cu putere în geam, din interior. Încet dar sigur, femeia care se vede coborând treptele casei, ne iese în întâmpinare. „M-am adăpostit de soare. Dar haideţi, poftiţi”, spune Eugenia Stănuleţ, iar apoi închide cu grijă poarta de lemn. Flăcăi zburători Eugenia Stănuleţ e veselă, la cei 90 de ani ai săi. Cu ochelarii odihnindu-i-se pe masă, butonează fără şovăială la cele două telefoane mobile care-i sună mereu. Povestea ei – s-a dus şi s-a întors în Poieniţa ca mulţi alţi săteni atraşi mereu de-acest loc fermecat parcă. „M-am născut aici dar am locuit în Sibiu după moartea mamei. Aveam 8 ani când rudele m-au chemat acasă, la şcoala în limba română pe care eu abia o vorbeam”, spune Eugenia Stănuleţ care şi-a petrecut copilăria între saşii din Guşteriţa. Îşi aminteşte de tinereţea sa, de serile în sat şi de flăcăii „zburători” care dansau la şezători. Râde scurt şi se opreşte câteva clipe aranjând cute invizibile ale feţei de masă. „Am făcut apoi şcoala de menaj în Făgăraş, am plecat, dar m-am întors iarăşi în Poieniţa. M-am măritat la 22 de ani, îmbrăcată româneşte. Casa asta a fost plină de oameni…”, continuă femeia, referindu-se la aceeaşi casă în care locuieşte singură de 17 ani, de la moartea soţului ei. „Frică-ţi-i că mor” E cald în casa Eugeniei Stănuleţ dar o căldură de foc de lemne, calmă şi binefăcătoare ce te îndeamnă să mai stai. Femeia povesteşte în continuare despre socrii care locuiau în camera transformată azi în bucătărie şi despre soţul ei blând şi înţelept care a părăsit-o prea curând. Nu e deloc nostalgică după viaţa ei din trecut, ci consideră că a făcut tot ce trebuia, la timpul potrivit. „Am fost înfigăreaţă. M-am implicat în toate – mergeam la Victoria cu acte de la oameni; când era nevoie de ceva, toată lumea ştia unde să apeleze. Eram şefa şefilor. Dar mi-a plăcut…”, spune Eugenia, iar cuvintele-i sunt întrerupte din nou de bâzâitul telefonului. Cei patru copii ai săi o sună mereu să vadă cum se simte. „Sunt bine. N-am putut răspunde. Frică-ţi-i că mor, pesemne. Nu mor aşa uşor”, îi spune ea fiicei sale din Sibiu. ,,N-am ce povesti” De pe scările înguste vopsite cu bordură albastră, în curtea largă şi dincolo de poarta de lemn, Eugenia Stănuleţ ne însoţeşte bucuroasă. Se opreşte în drum şi ne avertizează din când în când, fiindcă ne oprim rând pe rând în faţa mai multor case. „Nu-i nimeni acolo. Nici acolo, poate şi de 20 de ani”, strigă ea în urmă. Străbătând uliţa tăcută, câteva porţi se deschid încet. ,,Sunt bolnav. N-am ce povesti”, spune un bătrân ieşit pe jumătate în drum. Alţi doi bărbaţi îşi întrerup conversaţia şi ne privesc curioşi, sprijiniţi de-un gard de lemn. „Aici a fost o casă, mai sus pe deal încă una. Nu se vede ce e în satul ăsta? Praf şi pulbere!”, spune Valer Orlandea, născut în Poeniţa şi retras acasă după pensionare. O bătrână îmbrăcată în pulover roşu vine agale la vale, sprijinindu-se într-o cârjă albastră. „Ce s-a întâmplat cu casele astea?! Le-o cumpărat şi le-o năpustit! Cine-a pus numele Poieniţă, a avut dreptate, poiană rămâne satul ăsta!”, spune ea cu supărare. „N-am ce povesti, ce-am ştiut noi, bătrânii, e sub pământ deja”, adaugă femeia şi se aşează în soare, pe o băncuţă lungă de lemn. Din geamurile casei ei, mai multe muşcate vesele o privesc în tăcere. Oala cu ciubuc Poieniţa e specială, cu asta sunt de acord până şi cei mai neobişnuiţi „săteni” ai săi. Junko şi Stefan Widmann locuiesc de peste 7 ani în acest loc uitat de lume. El austriac, ea japoneză, au format un cuplu cel puţin inedit pentru vecinii lor români, care totuşi, i-au acceptat şi i-au îndrăgit din prima clipă. „E frumos aici. Ai foarte multă libertate, dar trebuie să ştii cum să te bucuri de ea”, spune Stefan, care şi-a întâlnit soţia într-un aeroport din Austria. De când s-au mutat în România, cei doi au renunţat rând pe rând la televizor, telefon şi chiar internet. „Oricum nu mergeau bine. Dar nici nu ne mai interesează ce se întâmplă în lume. Pentru cei de aici evenimentele importante sunt recolta de cartofi sau sănătatea vacilor”, crede bărbatul în vârstă de 53 de ani, fost recuziter de film. Stefan şi Junko nu au învăţat foarte bine româna, dar reuşesc totuşi să se înţeleagă foarte bine cu restul sătenilor. Pentru că sar în ajutorul vecinilor lor făcându-le cumpărăturile săptămânale, cei doi sunt recompensaţi mereu de bătrânele din Poieniţa cu câte o ciorbă, cu porţii de sarmale sau răcituri. „Ne aduc oala cu ciubuc. Ne bucurăm de ea”, conchide zâmbind Widmann. Cuibul din lustră Nu departe de casa cochetă a soţilor Widmann, o fostă casă parohială s-a prăbuşit în interior. Trecând de gardul rărit de lemn, vei descoperi că zidurile mai păstrează încă modele cu flori, iar în locul lustrei de altădată e un cuib rotund de rândunele. „Aici a trăit preotul Huiu care, din dorinţa de a avea o biserică ortodoxă şi-a construit-o cu ajutorul sătenilor în propria-i curte”, ne spune Corina Popa, o altă locatară a Poieniţei. Deşi nu e monument istoric, lăcaşul de cult ortodox este renovat pentru a servi puţinilor enoriaşi care au mai rămas în localitate. „E bine că se reface biserica. Poate mai vin oameni în sat – să aibă unde să se roage”, e de părere zidarul Aurel Lingurar, care tocmai ce a terminat placarea podelei cu gresie. Acasă ªi-n Poieniţa, ca şi în alte sate aproape părăsite, sunt case îngrijite dar şi multe case prăbuşite în nepăsare. Oameni veseli sau nostalgici, cărări pietruite dar şi poteci ascunse. Istorii scrise sau poveşti nespuse. Resemnarea unui sfârşit de drum e absentă însă în acest loc uitat de
lume. Frumuseţea Poieniţei e dată de impresia, cel puţin aparentă, că aici oamenii se întorc mai mereu, şi din ce în ce mai mulţi, acasă. Slujbe duble În satul cu mai puţin de 20 de locuitori, există două biserici. Până la renovarea lăcaşului de cult ortodox din Poieniţa, preotul Vasile Davidoiu din Sibiu ţine slujbe săptămânale, desfăşurate în biserica greco-catolică. Haiducul de pe dealuri Poieniţa, mai demult Găinari, Poeniţa, sau în dialectul săsesc Hienendref (în traducere „Satul Găinilor”) era o localitate mare în care trăiau 26 de familii, peste 130 de persoane. Denumirea de „Găinari” provine de la crescătoriile de găini existente în trecut aici, care aparţineau Mănăstirii Cisterciene din Cârţa. De numele Poieniţei se mai leagă şi legenda lui Andrei Budac, haiducul uriaş, crunt, de temut, care îşi avea poteca pe unul din dealurile din apropierea satului. Născut în localitatea Oprea în 1873, el a trecut munţii la 18 ani, haiducind 12 cete de voinici, în ţara Românească şi Transilvania şi participând la răscoala de la 1907. „Balada lui Budac” e cântată şi azi în peste 30 de varinate în Cârţişoara, Victoria, Arpaşu de Sus, Rucăr, Avrig dar şi în Mândra şi Poplaca. Alexandra Ion Cristea Foto credit: David Postatny Photography
Publicitate
