In Memoriam Constantin Noica (1909-1987)

Cu 22 de ani în urmă, într-o zi de 4 decembrie 1987 se stingea din viaţa-i tumultoasă şi grea, însă rodnică în ale scrisului şi ale cu­getărilor profunde, filosoful Con­stantin Noica, cel care îşi doar­me somnul de veci în Schitul de deasupra Sibiului. Îl zăream ade­seori plimbându-se pe cărările Păl­ti­nişului, singuratic, meditativ şi cu paşi tot mai greoi. Purta cu sine greaua povară a anilor de temniţă comunistă şi ai celor de privaţiuni de tot felul. Sibianul-literat, oaspete al ve­chii Biblioteci Astra, îşi mai aduce aminte de vorba-i înţeleaptă şi clară a filosofului. Rostirea sa în­cununând un gest irepetabil în cul­tura ro­mânească. Aducea la Sibiu, în premieră, câteva manuscrise foto-copiate din „Caietele Eminesciene”. De atunci, după atâţia ani – 24 la număr, era ziua de 15 ianuarie 1985, ziua naşterii lui Eminescu – încă mai aud vocea plăcută şi clară rostind: „…Vă spun cu mândrie că am luat în mână Manuscrisul 2258, cu „Critica Raţiunii Pure” tradusă de Kant. Era în 1967. Am luat în mână acest manuscris ca să editez, cum am şi făcut, traducerea lui Eminescu. ªi văzând ce conţine, în afara acestei traduceri, Manuscrisul, mi-am spus că e interesant de văzut restul. M-am bătut şi-am obţinut să văd toate cele 24 de manuscri­se eminesciene, care conţin toată opera antumă, toată opera postumă, plus o mulţime de lucruri pe care veţi avea dumneavoastră înşivă fericirea de a le vedea… „. O mică şi cochetă căsuţă din Păltinişul sibian (din păcate cu lacătul pus pe uşă, din cauza criticului literar Gabriel Liiceanu) ne aduce aminte de vrednicul şi venerabilul ei locatar. De omul drag inimilor noastre. De filosoful Constantin Noica. În acest loc liniştit a gândit şi a creat o bună parte din opera filosofică şi literară. S-a retras aici forţat de împrejurări pentru a-şi petrece ultima parte a vieţii sale. Cărările şi potecile mai păstrează ecoul paşilor săi domoli. Iar puţinii lui prieteni adevăraţi, amintirea-i dragă. Între ei şi fostul meteorolog al Staţiei din Păltiniş, moldoveanul Nicolae Octavian, care îşi aminteşte că într-atât de modest era marele filosof, încât saluta de departe pe toată lumea. Iar la cantină, lua masa în rând cu toţi turiştii. Când de Vecernie, în 4 de­cembrie, spre seară, clopotele bisericii micului schit au prins a bate, ele au vestit că peste mormân­tul modest al lui Constantin Noica îşi aşterne frunzele cea de-a douăzeci şi doua toamnă târzie! Ioan Vulcan-Agniţeanu