Fiecare cu Eminescul lui

Opinia lui Curtean „Cred că mi-am găsit o încadrare în societate: să fiu incomod.” (Constantin Noica) Statuia înaltă şi uscăţivă a lui Eminescu de la Cernăuţi. Bustul ieşean al lui Eminescu din parcul Copou, adăpostit de un tei masiv, care-i atinge creştetul cu frunzele. Statuia lui Eminescu de lângă Biblioteca Universitară din Iaşi, cu o mantie care-i acoperă întregul corp şi pe care nu o ţine ca pe o hlamidă antică, ci ca pe un cearşaf. Statuia lui Eminescu dezbrăcat, având doar un ştergar în jurul şoldurilor, din faţa Ateneului Român, de parcă s-ar duce să facă baie (ridicol) sau s-ar duce să se urce pe cruce (şi mai ridicol). Capul imens al lui Eminescu pe un soclu ce pare acoperit cu faianţă, în faţa liceului „Iulia Haşdeu” din Lugoj. Statuia lui Eminescu din Paris, din Cartierul latin, desculţ, încins cu o funie, privind spre ceruri şi părând că are corpul acoperit cu pământ, de parcă ar fi înviat din morţi. Ne-am bătut joc de Eminescu aşa cum am vrut. L-am făcut geniu, poet „naţional”, „nepereche”, „luceafăr”, apostol, ortodox, sfânt, dac, latin sau chiar judecător al naţiei, l-am pus să slujească fiecărei ideologii pe care am adoptat-o, l-am plimbat de la extrema dreaptă la extrema stângă, l-am cioplit din piatră, i-am pictat portrete, care de care mai stângace, i-am învăţat poeziile pe de rost, i-am făcut serbări, i-am dat tone de flori, i-am cântat cântece în cor, cu vocea, cu chitara, cu tobele şi sintetizatoarele muzicii pop, i-am cântat pe versurile bune ale poeziilor lui, i-am cântat şi pe versurile slabe ale lui Grigore Vieru, prin Doina şi Ion Aldea Teodorovici – „Ne-am ales cu Domnul Eminescu…” sau „Eminescu să ne judece!”, cum a strigat după mine un student, pe stradă, nu demult. Deci, „Eminescu să ne judece!” e ceva ce poate să strige un tânăr pe stradă, în România zilelor noastre. Eminescu e mania, fetişul şi exaltarea noastră. Eminescu e religie de stat. Ca popor, în faţa lui Eminescu am fost şi suntem ca o ceată de adolescente îndrăgostite sau babe pupătoare de moaşte. Dar în faţa cărui Eminescu? Eminescul lui Maiorescu, reprezentantul lui de PR? Eminescul lui Călinescu, Ibrăileanu, Iorga, Noica? Eminescul de pe bancnota de 500 de lei? Cel din poeziile învăţate în şcoli? Cel din poeziile postume? Cel din proza mediocră? Cel din articolele politice? Cel din scrisorile de dragoste? Eminescu cel psihotic şi maniaco-depresiv? Al criticilor? Al scriitorilor? Al poporului? Al învăţătoarelor care-i fac altare (la propriu!) în şcoli? În fiecare an, de 15 ianuarie, fiecare cu Eminescul lui – după minte, pricepere şi după interes. Mihai Curtean