Medicii de la Ortopedie sunt ca o adevărată familie

Campanie: Rezidenţii Atât cât mă ajută forţele şi raţiunea, prescripţiunile mele să fie făcute numai spre folosul şi buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violenţă. Nu sunt plătiţi ca în Occident, fac gărzi sub formă de voluntariat, iar de multe ori sunt nevoiţi să-şi desfăşoare activitatea în condiţii dificile într-un sistem cu deficit cronic de materiale sanitare. Cu toate acestea, au o dăruire aparte pentru meseria lor, iar pentru ei pacientul este pe primul plan. Este vorba despre cei 6 medici rezidenţi de la secţia de Ortopedie-Traumatologie din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu, conduşi şi sfătuiţi îndeaproape de toată echipa secţiei, în frunte cu medicul şef dr. Mihai Roman. Liliana Nenciu Abia ieşiţi din sala de operaţie, tinerii medici, unii dintre ei după o noapte nedormită, deoarece au fost de gardă, ne-au primit cu mare încântare şi cu zâmbetul pe buze. S-au prezentat, pe rând, dornici să ne dea o mână de ajutor, iniţial crezând că avem o problemă medicală. Când au aflat însă că au posiblitatea să le vorbească sibienilor despre marea lor pasiune, medicina, s-au bucurat şi mai mult. Nu provin din familii de cadre medicale şi decizia de a deveni medici le-a aparţinut în totalitate, însă spun că au avut sprijinul părinţilor, mai ales financiar, deoarece altfel nu s-ar fi putut întreţine. Cu toate acestea, au mers mai departe, fiind dornici să înveţe şi spun la unison că „vinovaţii” pentru alegerea lor, şi anume specializarea Ortopedie, sunt şeful secţiei, medicul Mihai Roman şi medicul primar Radu Fleacă. „Sunt nişte oameni extraordinari, sunt deschişi şi ne-au lăsat să asistăm la operaţii, să facem mici intervenţii, să consultăm pacienţii şi tot ceea ce putem face noi în funcţie de anul în care suntem la rezidenţiat. Fiind student am mers pe la multe secţii şi când i-am descoperit pe aceşti medici, am ştiut că aici vreau să rămân. Cred că secţia de Ortopedie de la Sibiu se ridică la standarde europene şi sunt foarte mulţumit de ceea ce se întâmplă aici. În ceea ce priveşte partea financiară, mă descurc greu, mai ales că trebuie să plătesc chirie, eu fiind din Alba Iulia, iar trei sferturi din bani merg pe chirie. Mă descurcam chiar mai bine pe perioada studenţiei, când mergeam vara la muncă în America şi apoi 8 luni de zile eram liniştit cu banii. Acum mă descurc mai greu, dar nici nu mai vreau să mă gândesc la partea asta”, spune Ciprian Deaconescu, medic rezident în anul II, care, în ciuda problemelor pe care le întâmpină, nu se gândeşte, deocamdată, să plece la muncă în străinătate, aşa cum au făcut-o în ultima perioadă alţi doi colegi ai săi. Cazuri multe, dar mai multe ore de voluntariat Meseria de medic ortoped nu este una uşoară. Zilnic sunt trataţi pacienţi cu fracturi la diverse nivele (mâini, picioare, coloană, bazin), ce provin din accidente rutiere, agresiuni, căzături sau pacienţi cu boli degenerative. Medicii spun că pacienţii sunt responsabilitatea lor, dar recunosc că nu sunt nici chiar Dumnezeu şi că ei fac tot ce le stă în putinţă pentru a-i face bine. „Ne izbim zilnic de pacienţi nemulţumiţi, sunt mai ales nemulţumiţi de condiţiile hoteliere, nu avem decât o rezervă în acest moment pe secţie. Mi-aş dori să le putem oferi condiţii mai bune, însă asta este ceea ce avem în momentul de faţă. Mai sunt situaţii când pacienţii au nevoie de diverse implanturi şi le explic faptul că noi avem în spital implanturi depăşite moral/fizic sau care provin de la alţi pacienţi. Un implant nou, de ultimă generaţie, îl ajută să se refacă mai repede, însă noi nu putem suporta aceste costuri. Eu, ca medic, trebuie să le prezint toate variantele, decizia aparţine pacientului”, explică medicul Mihai Roman. Iulia Ihora, rezident de anul I, şi-a adus aminte de un pacient cu multiple fracturi, în jur de 20, în urma unui accident cu un snow-mobil, care a ajuns la spital în luna martie şi care s-a recuperat destul de bine. În rest, medicii spun că adresabilitatea este destul de mare şi că patologia este una diversificată, dar că există şi probleme sezoniere, de exemplu, la prima ninsoare creşte numărul fracturilor prin cădere pe gheaţă, vara sunt mai multe persoane care cad din copaci sau din căruţe când merg la cules de fân, etc. În timp ce Iulia povesteşte despre activitatea sa, îi sună telefonului „veteranului” Viktor Televka, din Cernăuţi, care este în ultimul an la rezidenţiat. Este de gardă şi a fost solicitat. Pleacă în grabă. Aşa aflu că rezidenţii de la Ortopedie fac şi gărzi alături de medicii primari şi specialişti. Vin de la prima oră la serviciu şi mai pleacă abia a doua zi pe la ora 16:00. ªi acest lucru îl fac sub formă de voluntariat, deoarece, culmea, nu sunt plătiţi. „Suntem obligaţi să facem 2 gărzi pe lună, însă noi facem mult mai multe, în special pentru a acumula experienţă şi pentru că ne place meseria pe care o facem. Nu putem ieşi din gardă la ora 13:00 şi să lăsăm pacientul pe masa de operaţie, că s-a făcut timpul să plecăm, de aceea în fiecare zi plecăm după ora 16.00. Nu suntem plătiţi pentru aceste gărzi, deşi ne-am dori să se modifice acest lucru”, spune Daniel Ciută, care după ce va termina rezidenţiatul va lucra ca medic la Mediaş. Cât am mai povestit, s-a întors şi Viktor şi între două solicitări ne-a povestit de relaţia bună care există între angajaţii secţiei şi cât de mult şi-ar dori să rămână în Sibiu sau măcar la un spital din jurul Sibiului. Speră să se scoată la concurs un post de medic ortoped, în caz contrar, spune că nu va sta şomer şi se gândeşte să plece la muncă în străinătate, dar ar prefera pe o perioadă determinată. Am părăsit secţia de Ortopedie convinsă că generaţia tânără reprezintă viitorul, că o echipă de minţi luminate poate schimba mentalităţi învechite şi că respectul faţă de sine, de meseria practică se reflectă şi în atitudinea medicilor faţă de pacient. Dr. Mihai Dan Roman, medic primar ortoped-traumatolog „Nu poţi opera de unul singur, iar ajutorul medicilor rezidenţi este necesar. Ne scutesc de foarte multă muncă, pornind de la completarea foilor de observaţie, monitorizarea pacienţilor şi terminând cu activitatea operatorie sau din policlinică. Au acces în sala de operaţie, deoarece „trebuie să-i arunci în apă, ca să-i înveţi să înoate”. Pe perioada facultăţii am fost la stagii de pregătire în Elveţia, iar acest lucru mi-a prins tare bine, m-a făcut să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă”.