Musafiri în propriul oraş

Frig, aglomeraţie, oameni îmbulzindu-se pe străzile acoperite de gheaţă. Un bărbat îşi îndeasă căciula de lână pe cap, altul scotoceşte ceva într-o sacoşă ruptă. O femeie numără un pumn de monede, privind circumspectă în jur. Un tânăr citeşte un anunţ pe jumătate dezlipit de pe un perete murdar. Între sutele de sibieni întâlniţi zi de zi pe stradă cum poţi recunoaşte o persoană fără adăpost? Poţi căuta un chip obosit, mâini îngheţate, haine puţin dezordonate sau bagaje imense. Dar nu vei găsi mare lucru care să diferenţieze trecătorii anonimi. Adevăratele drame sunt aproape de nepătruns. O parte din realitatea necruţătoare, din povestea ascunsă a celor care îşi caută zi de zi un loc al lor, în oraş, am descoperit-o într-o seară, la azilul din strada Luncii. Un teanc de buletine E o casă cu nimic specială în afara faptului că e mai mereu pustie ziua. Nici luminile slabe aprinse în ferestre nu ţi-ar atrage mai mult atenţia, dacă n-ai observa, la căderea întunericului, grupul de oameni care se îndreaptă înşiruiţi încă de pe strada Bieltz, către acest loc anume. E numit adăpost de noapte, dar este cu mult mai mult decât atât pentru unii dintre cei mai nenorocoşi sibieni. Intrarea se face pe bază de buletine, adunate într-un teanc mare, în aceste zile de iarnă, când frigul nu mai poate fi îndurat sub cerul liber. „Avem o capacitate de 35 de locuri, dar găzduim până la 45 de clienţi pe noapte. Îi culcăm în paturi sau pe saltele, în ordinea sosirii”, ne spune Ana Szekely Varga, asistent social al azilului de noapte din Sibiu. Scuturându-şi pantofii la intrare, descoperindu-şi capetele şi desfăcându-şi gecile mari, bărbaţi şi femei fără adăpost poposesc seară de seară aici. În semiîntuneric „Suntem mulţi de la case de copii, ne cunoaştem demult, dar şi bătrâni rămaşi fără casă, divorţaţi”, ne spune Nicolae, un tânăr vesel încă îmbrăcat în haina sa neagră, de fş. Adunaţi în jurul meselor pătrate de lemn, mai mulţi bărbaţi privesc tăcuţi la televizor, sorbind din cănile mari, cu ceai cald. „Multă lume ne priveşte cu dispreţ, dar nu suntem cerşetori sau hoţi. Eu merg la şcoală, la seral”, continuă sfătos Nicolae, în timp ce ne aşezăm pe scaune, într-un colţ al camerei. Băiatul ne povesteşte despre lungul drum de fiecare zi, de la primele ore ale dimineţii, când toată lumea pleacă din adăpost, cu autobuzul. „Mergem apoi prin oraş, la bibliotecă, la gară, la biserică sau în orice loc unde e cât de cât mai cald. Căutăm locuri de muncă, dar cine să ne angajeze când toţi nu ştiu decât să ne alunge!”, exclamă el nemulţumit. Atraşi de conversaţie, mai mulţi bărbaţi se strâng, rând pe rând, în jurul nostru. În semiîntunericul sălii de mese, ne povestesc despre zbuciumul vieţii lor aflate atât de departe de tot ceea ce cunosc majoritatea sibienilor. Comoara cu litere „Sâmbăta şi duminica e cel mai greu – nu sunt autobuze, iar biblioteca e închisă”, ne spune Vasile, un tânăr în vârstă de 30 de ani. „Trebuie să fii prezent la 6:30 seara, altfel nu mai prinzi loc”, adaugă Mihai, zis Sasul. „Problema cea mai mare e lipsa locurilor de muncă”, spune un bărbat grizonat aflat pentru prima dată la adăpost. „Vii aici, găseşti ceai, pateu şi pâine, dar ce mânânci ziua nu te întreabă nimeni. Eu merg pe stradă şi ameţesc”, povesteşte Nicolae. Din sala de mese, prin holul îngust, bărbaţii ne conduc către camera în care dorm. Opt paturi aliniate de-o parte şi de alta a zidurilor. Pe pervazul ferestrei aburite de frig, sunt aşezate o icoană, o cutie de gel şi câteva reviste. Aşezaţi pe păturile dungate, ceilalţi locatari ne privesc curioşi. Nicolae îşi etalează pe pat caietele de şcoală, dar şi cărţile de religie pe care le poartă zi de zi după el. ªi Sasul are volume în limba germană. Mândri nevoie mare de comorile lor, ne spun că sunt şi alţii care au cărţi „Se citeşte foarte mult aici”, şopteşte un bărbat cu privire blândă, care butonează de zor la un radio vechi. Frânturi de vis Nicolae cântă o rugăciune, iar cei adunaţi în jurul lui îl acompaniază la „Amin”. Apoi îşi împart suc galben în pahare de plastic şi râd plini de voie bună, căci „liceanul” îşi pune mâinile în şolduri şi spune glume. Aurel îşi verifică în oglindă o măsea care îl doare, neobservat de bărbaţii care sporovăiesc de zor în mijlocul camerei. E trecut de ora opt şi mulţi dintre clienţii azilului de noapte sunt încă în faţa televizorului. În timp ce unii fac duş sau se pregătesc de somn, alţii ne povestesc visele lor de nopţile trecute. „Îmi tăiase cineva degetul”, râde Nicolae. „Eu conduceam o maşină”, adaugă Aurel. „Îmi văd mereu cei doi copii”, zice Sasul. „Poate unii din noi visează la o familie”, spune abia auzit Vasile. Parte din întreg Ne însoţesc apoi până la ieşire, dar veselia de-o clipă a dispărut de pe feţele lor. Ar mai spune ceva, acum, în ultimul moment „Sărăcia asta, cum s-o schimbăm noi”, oftează Nicolae. „Sunt aici oameni mai inteligenţi decât cei din oraş”, spune Vasile, iar ceilalţi îl aprobă tacit. Pentru mulţi dintre locatarii azilului de noapte, faptul că şi ei fac parte din Sibiu nu e un lucru tocmai evident. Se consideră mai mult musafiri ocazionali ai unui oraş care, ce-i drept, de multe ori, nu îi prea recunoaşte. Alexandra Ion Cristea