Nu mai gândim profund şi nici româneşte. Trec zile după zile pline de zgomotul şi furia care ne intră-n casă şi-n inimă prin televizor, nu mai vorbim între noi, privim doar chipul hâd al nedreptăţii şi batjocurii continue, complet apatici la ideea de patrie şi naţiune. Dar v-aţi gândit vreodată la Ţară ca la un dar de la Dumnezeu?
Trei sfinţi veghează Ziua Naţională a României, la temelie îi stă un mare voievod, iar cheia geografică e Catedrala Reîntregirii din inima cetăţii cu nume de poveste, Alba Iulia, înălţată în chiar inima ţării. Inima din inimă! Să fie oare o pură întâmplare? De bună seamă, nu! Căci Dumnezeu nu lasă nimic la voia întâmplării, mai ales atunci când voia Lui întâlneşte pe Cale voia unui popor.
Întreaga istorie a românilor este străbătută de un fior de dor, dorul după unitatea neamului în graniţele lui entice în care l-a aşezat bunul Dumnezeu încă de la începuturile sale. I-a dat în grijă ca patrie pământească o gură de Rai, ca să-i aducă aminte până la sfârşitul veacurilor de Patria Cerească pe care i-a pregătit-o în Împărăţia Sa, drept cunună pentru jertfelnicia cu care n-a tăgăduit Cuvântul Domnului şi a rămas statornic în dreapta credinţă strămoşească.
Doar că mulţi au jinduit în cursul istoriei la gura aceasta de Rai, la frumuseţile, dar mai ales la bogăţiile ei, căci unul din motoarele istoriei a fost, de când lumea, lăcomia. Românii au urcat Golgota bejeniei în faţa barbarilor, au stat pe cruce la răspântia marilor imperii nesătule, au fost îmbucătăţiţi după poftele aleatorii ale multor nebuni care s-au crezut stăpânii lumii, au fost scuipaţi, batjocoriţi, umiliţi şi pălmuiţi de toţi trufaşii şi nemernicii care nu i-au înţeles acestui popor omenia şi blândeţea, după modelul lui Hristos. Şi azi cu o ură neîmpăcată detractorii şi falsificatorii istoriei încearcă să şteargă din memoria colectivă frumuseţea acestui străvechi popor creştin.
Doar că, iaca, nu se poate. Pentru că omul este făcut de Dumnezeu a fi etnic şi cosmic deopotrivă, cum zicea minunat părintele Arsenie Boca – numit de popor Sfântul Ardealului –, că după duh suntem fiinţe cereşti, iar după trup fiinţe pămînteşti. Când tot neamul ajunge să ştie acest adevăr cu inima, se rumeneşte în el, ca o pâine, un ideal naţional, adică Planul lui Dumnezeu cu poporul acela, pe care-l plineşte în chip tainic şi minunat prin oameni aleşi.
Românii s-au întâlnit cu Dumnezeu la Alba Iulia de două ori în istorie: la anul 1600, când Mihai Viteazul intra triumfal în cetate, pecetluind sufletul românesc cu pecetea Reîntregirii şi când s-a citit Proclamaţia Marii Uniri a întregului neam, la 1 Decembrie 1918. Pentru acestea Dumnezeu şi-a ales mai întâi un bărbat înalt şi puternic, să poată fi văzut de departe intrând în luptă doar cu barda şi în cămeşă, neînfricat, căci ştia că nu-l poate atinge ascuţişul sabiei până ce Planul nu va fi fost împlinit; apoi un popor jertfelnic şi răbdător, căci avea să curgă mult sânge, timp de mai bine de trei sute de ani, până să se coacă pâinea numită România Mare; iar la plinirea vremii – pe cei mai inteligenţi fii ai neamului românesc.
Darul lui Dumnezeu a fost gata! Se cerea de acum vegheat cu întreaga fiinţă naţională. Iar între veghetori a ridicat din acest popor şi mulţi, foarte mulţi sfinţi, aidoma celor pe care românii îi cinstesc în preajma Zilei Naţionale: pe Sfântul care i-a încreştinat încă de acum două milenii, Apostolul Andrei, pe cel pe care-l poartă în inimă şiruri nesfârşite de pelerini la mormântul său de la Prislop, părintele Arsenie Boca şi pe Sfântul Nicolae pe care noi, românii, îl aşteptăm întotdeauna cu inimă de copil, în pragul Naşterii Domnului.
O Românie între Sfinţi. Iată Ţara pe care merită să o iubeşti!