Circulă on line – căci unde altundeva ar mai putea circula – cuvântul unui părinte către enoriaşii săi, rostit într-o sfântă zi de Duminică. Cuvântul său s-a prins şi în plasa mea de „fluturi”, aşa că m-am gândit să-l ajut să zboare, cu binecuvântarea în duh a părintelui care – sunt convinsă că – doreşte să ajungă la cât mai multe inimi.
„Mihai Viteazul, atunci când era la luptă pe podul de la Călugăreni şi turcii erau foarte mulţi, eram foarte aproape să pierdem lupta… Ce credeţi că a făcut românul nostru cel brav, Mihai Viteazul? A luat Crucea în mână şi a strigat cu glas puternic: Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mă!
Şi exact în momentul acela a intrat singur prin mijlocul turcilor, pe unde a şi făcut cărare mare, doborând rapid în luptă pe câţiva dintre cei mai de vază călăreţi ai lor. Turcii, speriaţi, s-au dat deoparte, îngroziţi de spaimă! (Să nu uităm că Voievodul avea o statură impozantă de 2 metri şi 1o centimetri – n. a.) Oştenii români, văzând curajul, credinţa şi puterea lui Mihai, au prins şi ei curaj puternic şi au reuşit să împingă turcii înapoi, deşi ai noştri erau cu mult în inferioritate numerică faţă de duşmani! Turcii au început tot mai mult să bată în retragere, în timp ce românii noştri au continuat să-i vâneze, aruncându-i pe mulţi dintre ei de pe pod.
Aşa am câştigat noi una dintre cele mai memorabile lupte din istoria universală, împotriva masivei maşinării de război a Imperiului Otoman. Istoricii străini au votat bătălia de la Călugăreni drept una dintre cele mai impresionante bătălii petrecute vreodată la nivel mondial, căutând explicaţii strategice.”
„Dar” – ca de câteva ori în istoria neînţeleasă doar de raţiune a românilor – „ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos a făcut diferenţa. Din nou, Dumnezeu a demonstrat că prin El putem depăşi orice limită, orice neputinţă omenească.”
Să ne amintim, noi, cei ce am avut în şcoală dreptul la istoria patriei, că şi Ştefan cel Mare şi Sfânt – tot cu ajutorul lui Dumnezeu – la sfatul înţelept al duhovnicului său, Daniil Sihastrul, nu a închinat Ţara cum i-a dictat raţiunea, ci, cu 10 mii de răzeşi, a înfrânt în mlaştinile de la Vaslui o armată otomană de 120 de mii de luptători pofesionişti.
Pentru un Occident pragmatic, astfel de minuni sfidează raţiunea. Am acumulat în decursul anilor destulă experienţă personală în acest sens. Ba chiar un coleg de breaslă din presa sibiană m-a luat peste picior când am afirmat că – în 1968, când ruşii ne-au ameninţat că ne ocupă, pentru că România a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei pentru înăbuşirea „primăverii de la Praga” – părintele Arsenie Boca s-a rugat cu lacrimi în altarul bisericii de la Drăgănescu trei zile şi trei nopţi ca Dumnezeu să nu îngăduie această urgie peste Ţară. Căci, zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola întâi către Corinteni: ”…cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu”.
De aceea, întrebat pe patul de moarte ce spune despre poporul român, Petre Ţuţea a spus cu ultimele puteri: „Excelsior!!!”
Doar că părintele care a rostit cuvântul despre Mihai Viteazul a spus-o cu un of la inimă: ”Auziţi, fraţilor, aici dovadă de curaj şi ce eroi am avut, dar noi nu ştim de ei şi nici măcar nu ne mai interesează. Câte s-au scos din manualele noastre de istorie şi noi dormim precum nişte oi…” Cum zicea Octavian Paler: „Laşitate înseamnă nu numai să eviţi sau să fugi, tot laşitate e şi dacă nu-ţi pasă”.
