M-am gândit să-I dăruiesc lui Hristos, Domnul meu, Dumnezeul meu şi Mântuitorul meu, un ou de Sfintele Paşti. E ziua Învierii Sale, când lumina Lui luminează tuturor, vine de două mii de ani la Ierusalim şi adie peste lume în Duminica Sfintelor Paşti ca o mătase de lumină.
În faţa acestei măreţii oul meu de Paşti va fi mic cât un grăunte şi totuşi trebuie să fie şi românesc şi încondeiat, astfel încât, din câteva imagini alese pe sprânceană, Domnul să vadă că românii, neamul acesta, pe care El l-a alcătuit într-un chip minunat şi l-a sădit aici, pe un picior de plai, pe o gură de rai, încă Îl iubeşte cu inima şi a păzit cuvântul Său şi nu a tăgăduit numele Său, de la Apostolul Andrei încoace. Şi asta în pofida duşmanului Vieţii, care-l munceşte în fel şi chip prin păcat, ca să-l rupă de Hristos şi să-i fure mântuirea. Dar Tu, Doamne, ocroteşte-i pe români!
Mai întâi se cuvine a împodobi oul românesc de Paşti cu Icoana Maicii Domnului, la care neamul acesta are adâncă evlavie şi în a cărei purtare de grijă îşi pune toată nădejdea!
Din inima mea propun chipul părintelui Iustin Pârvu şi cuvintele lui: „Eu aşa am mers prin viaţă, cu Evanghelia înainte şi poporul român după mine!” Apoi chipul părintelui Zosim Oancea pe fundalul bisericii din Sibiel şi al Muzeului de icoane pe sticlă, lăsat nouă preţioasă moştenire. Mai propun imaginea bisericii de lemn din Dretea de Cluj, sfinţită într-o zi de vară în Muzeul satului din Sibiu de vrednicul de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania, în zumzet de albine, mireasmă de otavă şi cântările româncelor în distinsul lor port alb-negru.
Atunci ne-a spus şi o poveste: pe o corabie cuprinsă de furtună oamenii alergau înspăimântaţi de colo-colo, numai o fetiţă şedea cuminte într-un loc mai ferit. Oamenii au întrebat: „Dar ţie nu-ţi e frică?” Iar ea a răspuns: „Nu, căci la cârmă este Tatăl meu cel ceresc!” Şi a încheiat cu un sfat: „Numai cu acea corabie să călătoriţi, care are Sfânta Cruce la catarg şi pe Hristos la cârmă. Atunci sigur veţi ajunge la destinaţie!”
Mai propun chipuri de ţărani, unul, dintre mulţi pe care-i port cu dragoste şi profund respect în inima şi în pomelnicele mele şi prin care am avut prilejul să cunosc fineţea borangicului din care Creatorul a ţesut sufletul românesc. Cine vrea să înţeleagă această fineţe, s-o caute în „Memorialul durerii”, al doamnei Hossu-Longin, pe Elisabeta Rizea din Nucşoara, când povesteşte ce bătăi crunte a încasat de la brutele securiste ca să-şi trădeze consătenii. „Şi mă rugam – spune ea în interviu –, Doamne, ajută-mă să nu spui! Şi n-am spus!”
Pe oul de Paşti să mai conturăm acum un locşor special, ca o inimioară, în care fiecare să se poată cuibări cu bunicii, părinţii, copiii, nepoţii, ba chiar şi cu strănepoţii săi, tradiţionala familie românească luminată de chipul mamei creştine, prin care Dumnezeu a lucrat destinul etnic al neamului, precum a lucrat şi destinul său cosmic prin preoţii, monahii şi monahiile pe care aceste mame i-au născut şi i-au afierosit Lui.
Iar semnătura pe lucrarea noastră propun să o punem cu rugăciunea rostită la icoana Maicii Domnului de o dăscăliţă, într-o casă mărunţică de sub munte cu cel mai însorit şi plin de muşcate pridvor văzut vreodată: „Doamne, Tu toate le poţi, câte le voieşti. Întoarce neamul nostru românesc la frumuseţea lui cea dintâi”. Hristos a înviat!
