Karin si Dietmar sunt o familie de sași din Cisnădie. S-au apropiat unul de celălalt pe vremea când încă mai locuiau amândoi în micul oraș ardelean. După ceva timp, Dietmar a ales să-și urmeze studiile la Iași. Karin a ales celălalt pol, Clujul. Se mai întâlneau când își făceau ambii vacanțele în Cisnădie. Timpul a trecut, Dietmar și-a terminat studiile și a fost repartizat cu postul în București, iar după un timp a venit și iubita sa, care încă mai avea studii de urmat. În București și-au format o familie, au apărut cei doi copii Ingrid și Uwe. Pare o poveste de viață obișnuită, poate așa și trebuia să fie, dar ținând de vremurile în care s-au întâmplat faptele și de cele ce au urmat în desfășurarea ei, vă las pe dumneavoastră să trageți o concluzie.
Liniștea de dinaintea furtunii
Îi întâlnim pe Karin si Dietmar la ei acasă. Au trecut 50 și ceva de la începutul poveștii lor, dar ambii au sufletul mai tânăr ca niciodată. Zâmbitori, ne primesc în grădina lor plină de verdeață. Una dintre gazde ne oferă câte o cafea și niște chec, un coleg îi spune că nu e nevoie, la care Karin răspunde: „Vedeți că ați venit la români, nu la nemți” și ne punem pe râs. Sorbind fiecare din ceașca lui de cafea, ne punem la vorbă.
Soții, așezați unul lângă celălalt, par nerăbdători să își înceapă povestea. După cei 55 de ani de căsnicie, pare că se iubesc la fel de mult. Ei fac parte din generația sașilor care au migrat în perioada comunistă, dar au rămas încă în suflet cu dragostea pentru pământul românesc. „Noi nu am fi plecat niciodată din România dacă viața nu ar fi fost atât de cumplită în anii 80”, începe conversația Karin. După care continuă: „Eram îndrăgostiți de România, adevărata viață de cuplu ne-am început-o la București, unde am stat 17 ani. Nu pot să uit acea perioadă, capitala României era plină de cultură pe atunci. Dar până să ajungem la București, eu mi-am început studiile la facultate în Cluj, iar soțul meu în Iași”. Intervine și acesta: „Da, am făcut hidrotehnica la Iași, sunt inginer hidrotehnic, iar după studii am ajuns inginer la Direcția Teritorială de Gospodărire a Apelor, cum se numea pe atunci. Chiar am fost de câteva ori la Iliescu (n. red. – Ion Iliescu, fostul președinte al României), ce era ministru pe atunci, având proiecte de apărare contra inundațiilor. De la partid am primit ordin să-mi tai barba. Eu pe atunci eram tânăr și aveam o barbă mare roșie, acum mi s-a albit. Nu eram revoluționar, dar îmi plăcea tare mult barba mea, așa că le-am zis: «Decât să vă las să-mi tăiați barba, mai bine trimiteți pe altcineva». Știam că nu aveau pe cine să trimită, eu eram șeful proiectului și îl știam cel mai bine”. „Da, a venit acasă și mi-ai spus: «domnul Bucur vrea să-mi taie barba». Eu am zis să nu și-o taie. Ce pretext au? Așa că a doua zi i-am aranjat-o și s-a dus cu ea așa”, intervine soția sa.
Se completează unul pe celălalt în conversație, alteori se întrerup, sunt foarte simpatici. Dietmar trage aer în piept și continuă povestea: „Văzându-mi, Iliescu, numele, m-a luat pe nemțește, mi-a zis câteva fraze; vorbea destul de bine germană, pe cuvântul meu de onoare!”
„Fericit poți fi și într-o fostă baie transformată în locuință”
Karin este scriitoare. A scris mai multe cărți pentru copii, dar cu substrat politic, antiregim dictatorial, o artistă a cuvintelor desăvârșită. „Cu greu am primit transferul la București, dar când am ajuns să fim iar împreună am locuit într-o cameră dintr-o casă veche, care înainte era o baie. A fost scoasă cada afară, înăuntru a rămas o chiuvetă și s-a pus un pat. Statul nu dădea intelectualilor locuințe, așa că a trebuit să ne cumpărăm noi una. Asta am și făcut”, ne spune Karin. La care soțul intervine: „Eu sunt de părere că toți când suntem tineri trăim bine, nu ne facem griji materiale.”
„Fericit poți fi și într-o fostă baie transformată în locuință”, îl completează soția, iar tot aceasta continuă: „Noi la început nu aveam bani, plăteam ratele pentru apartament, dar pe atunci, în anii `70, existau de toate. Pe urmă, aveam bani, dar nu mai avem ce să cumpărăm, la mijlocul anilor `80. Eu am fost profesoară de limba germană, dar lucram la Televiziunea Română, secția germană, pe lângă altele. Aveam jumătate de normă la școală, predam puține ore la o clasă germană. Apoi a început migrația sașilor, din `78. Dar noi nu am resimțit așa de mult acest fenomen, deoarece aveam foarte mulți prieteni români, colegi de muncă, nu plecau oamenii de lângă noi. Până când am aflat că o familie de evrei, care erau vecinii noștrii, au migrat în Statatele Unite.
Am început să o resimțim și mai mult atunci când mergeam la părinți acasă. Primul lucru pe care îl întrebam când ajungem în Cisnădie era: «Cine a mai plecat?». Ușor-ușor, au început să plece cât mai mulți oameni și dintr-odată primeam niște oferte să predau la Universitate, ceea ce nu se întâmplase până atunci. Însă aveam copii mici și nu mai puteam. În continuare sașii plecau, dar eu lucram în televiziune, aveam o emisiune de cultură în limba germană, aceasta era pentru mine o plăcere deosebită și nu aveam vreun gând de plecare, până la un moment dat”.
Viața în comunism
Atmosfera din curtea celor doi este una ploioasă. Aceeași atmosferă înnorată au simțit-o și înaintea plecării lor, numai că ploaia ce urma să vină „pe strada lor” nu aducea mană pământului unde s-au născut. „La un moment dat, stăteam în clasă și predam cu privirea spre fereastră. În fața școlii era un magazin unde se vindeau pui. Copiii mei stăteau la coadă, erau mici amândoi, sub 10 ani. Știam că dacă le vine rândul înainte de pauză, vânzătorul le va da niște pui cu picioarele rupte, albastre. Eu trebuia să ies exact în pauză să le iau locul la coadă. Nu trebuia să-mi fac griji, pe atunci, că îi las singuri, copiii erau mai în siguranță în acele vremuri, puteau să stea singuri de dimineața până seara fără probleme.
Cu trecerea timpului, am simțit tot mai mult că ceva nu e în regulă. Iar o altă întâmplare, care a ajutat la umplerea paharului, a fost următoarea: Aveam o colegă care era bolnavă de schizofrenie. Aceasta vorbea degajat despre orice, spunea vorbe la ședința cu părinții ca: «A sosit timpul să ne revoltăm din nou, acum trebuie o revoluție a proletariatului, împotriva celor de la conducere». Securitatea era tot timpul în școală, desigur nu știam acest lucru pe atunci, dar aveam tot mai mereu inspecții. La un moment dat, cei de la conducere au vrut să o dea pe această doamnă afară din învățământ. În mintea mea era faptul că nu poți da afară un om bolnav.
A urmat o ședință mare, cu tot colectivul și a venit fraza: «Cine este contra plecării doamnei să ridice mâna!» Nu a ridicat-o nimeni. Apoi a venit întrebarea: «Cine se abține?» Atunci doar eu am ridicat-o, toți au rămas șocați. «Cine este pentru?», a urmat. Nimeni. Toți erau intimidați și speriați. După această întâmplare, oriunde călcam aveam probleme. Într-o zi, una dintre colegele mele a început să mă facă nazistă: «Tu de ce nu pleci în Germania? Toți pleacă, însă tu lucrezi în televiziune, faci cărți, alții se luptă o viață întreagă și nu pot să pubice o carte. Cu cine colaborezi, tu?», îmi spune. Viața devenise foarte grea. Momentul plecării a venit foarte greu, însă s-a desfășurat foarte rapid.
Înainte de Crăciun, șoțul meu a stat toată noaptea la benzină. Voiam să mergem la părinți, dar cu trei persoane înaintea lui benzina s-a terminat și a venit acasă, la ora trei dimineața, nervos. Atunci mi-a spus că mâine la ora 8 merge să facă actele necesare pentru plecare”, ne relatează Karin. La care i-o taie soțul acesteia: „Da, la 8 m-a dus la pașaporte și am cerut formularele de plecare. În martie am fost anunțați, iar în iulie am primit hârtiile mari, urmând ca în noiembrie să plecăm. Copiii noștri aveau zece și respectiv șapte ani pe atunci. Apartamentul nostru a fost luat de stat, am primit 80 de mii de lei, ținând cont că noi am plătit 350 de mii de lei de casă. Banii primiți i-am dat pe formalități și pe drum. Deci într-un final nu am rămas cu nimic, decât cu un concediu la mare ce ni l-am permis înainte de plecare”.
Începuturile în Germania
E foarte greu să te gândești că mâine trebuie să lași tot, ca să iei viața de la capăt în altă parte. Soții Karin și Dietmar nu și-au lăsat țara de bună voie. Au fost mai mult sau mai puțin alungați. „Perioada de început în Germania pentru mine a fost grea. Mi-am pierdut toate locurile de muncă, pe moment, dar pe de altă parte am avut și noroc. Am transferat un manuscris în Germania, în vremea când eram în România, prin niște studente de-ale mele, am predat puțin și la Universitate până la urmă. Iar una dintre acestea a transmis-o mai departe unui scriitor, foarte cunoscut în acea vreme, care l-a dat editurii sale și am primit un premiu literar de 10 mii de mărci, o sumă imensă pentru noi, care nu aveam nimic”, ne spune zâmbind Karin. Soțul ei intervine râzând: „Din care ne-am luat o mașină”.
Toți ne-am pus pe râs, până a intervenit brusc Karin, pe un tot nemulțumit: „Da, fără voința mea! Mașină îmi trebuia mie! Pe atunci stăteam într-un cămin de emigranți, 11 inși într-un apartament cu trei camere și cu o singură baie. Dar am avut noroc, dacă îl pot numi așa. La un moment dat, fetița noastră a făcut hepatită și atunci am rămas singuri în apartament. Acest lucru mi-a deschis mie o perspectivă. Atunci am devenit scriitoare ca meserie principală. Mi-a lipsit intimitatea și Bucureștiul cel de la început”.
Dietmar se uită cu reproș la soția sa, dar râde pe sub mustăți. Acești oameni fac un spectacol savuros împreună. Începe să ne spună: „Dacă mă întrebați pe mine ce voiam să fac când am ajuns în Germania, în cap aveam să fac orice, să fiu și șofer, nu conta. Însă, un prieten care lucra ca tipograf la un ziar mi-a găsit un post într-o mică stațiune balneară, aproape de unde locuiam noi, ca șef de urbanism, cred că așa se traduce în română. Era un serviciu sigur, bun. De acolo am și ieșit la pensie după 30 de ani”.
Gustul libertății
Îi întreb de curiozitate ce a făcut prima oară când a dat de gustul libertății. Văd un zâmbet pe fețele amândurora. Încep amândoi să povestească, dar de data aceasta Dietmar e mai iute și îmi spune: „În acea perioadă, sentimentul de libertate pentru români era direct proporțional cu gândul de a pleca la Paris. Acest lucru l-am făcut și noi. Șomeri, doar cu bani de șomaj, am plecat la Paris. Cum am ajuns în capitala Franței, la prima ieșire din metrou, am văzut 15 oameni. La un moment dat, unul dintre aceștia mi-a pus o revistă la ochi. Primul instinct a fost să ridic mâna și să dau la o parte, dar în timpul acesta, portmoneul s-a dus! Am pierdut toate actele și 860 de mărci. Noroc cu niște prieteni care au venit cu noi, că aceștia ne-au hrănit pentru trei zile”.
Venirea în România
Se spune că după o perioadă, pământul „din care te naști” te cheamă înapoi. Se pare că acest lucru e valabil și pentru cei doi soți. „Am stat 30 de ani în Germania. Prima oară, am venit în România în `94. Într-o zi, fata noastră a zis că la vară merge în România în concediu. Când am auzit acest lucru, am zis că venim și noi. Tot aceasta ne-a propus să cumpărăm casa ce o avem acum. Nu ne pare rău că am plecat din Germania. Am fost la CNSAS (n. red – Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității) și am văzut dosarele noastre, cum ne-a fost ascultat telefonul, cum eram urmăriți. Era o perioadă groaznică atunci. Am fost observați de când eram mici și până mai târziu. Dar cât am umblat, simțământul de acasă doar în România îl putem trăi”, ne mărturisește Karin.
Acum, interlocutorii noștri fac naveta între Cisnădie și Hamburg, în condițiile în care au parte de patru nepoți de la copii. Mai mult, Ingrid și Uwe s-a atașat foarte mult de Cisnădie și Sibiu, însă nutresc sentimente de nostalgie, chiar dacă erau mici când au părăsit România, față de București, în special fiica acestora, Ingrid. Cu Uwe este un pic mai dificil, pentru că acesta trebuie să-și împarte vacanțele și concediile între România și Franța, având în vedere că soția sa este franțuzoaică.
