Reputatul şi vrednicul de pomenire economist american de origine română, Anghel Rugină, care venise în România după căderea comunismului cu un proiect de ţară numit pe atunci „miracolul românesc”, spunea că o economie căzută, chiar dezastruoasă, se poate reface în maximum 5 ani, dacă există viziune şi voinţă politică la vârf şi încredere şi tragere de inimă în popor.
Dar jocurile de falimentare a României erau deja făcute, aşa că premierul de atunci, Petre Roman, deloc străin de ele, l-a ţinut în anticameră ca pe un băiat de pizza şi l-a trimis pe marele economist înapoi de unde a venit, adică la universităţile americane unde preda economie mondială. Dar, tot Anghel Rugină spunea că, în schimb, decăderea morală a unui popor nu se mai poate reface decât printr-un miracol dumnezeiesc, aşa cum a fost venirea lui Hristos în lume, ca s-o scoată din întunericul şi umbra morţii morale la lumina cunoştinţei Adevărului.
Iar noi acum în halul acesta am ajuns: „Grădina Maicii Domnului” de pe Carpaţi, această gură de rai locuită cândva de un popor creştin şi plin de omenie, a ajuns în paragină. Neamul românesc a alunecat pas cu pas până-n pragul iadului: analfabeţi funcţionali îmbrăcaţi în zdrenţe costisitoare taie frunză la câini, copii pervertiţi sexual din pruncie îşi prăjesc creierele în marasmul virtual, femeia defeminizată şi bărbătuşul efeminat nu ştiu cum să scape din carcasele lor naturale, spitalele se umplu de „medici” cu 4 clase, şcolile de „educatoare” isterice şi bătăuşe, „legiuitorii” legiferează droguri, schimbări de sex, sodomia, azi-mâine avortul obligatoriu pentru săraci (noua ofertă electorală europeană!!!), iar maneaua pare singura formă de exprimare culturală admisă. Soră cu somnul raţiunii, toleranţa greşit înţeleasă naşte aceiaşi monştri.
Şi sfârşitul încă nu e aici! E acolo unde l-a identificat părintele Arsenie Boca: „Deci, când fărădelegile vor încleşta mintea şi inima oamenilor şi-i vor sălbătici aşa de tare, încât vor zice că nu le mai trebuie Dumnezeu şi Biserică şi Preoţi, încât va fi sălbăticia şi nebunia urii peste tot pământul, atunci vine sfârşitul” („Cărarea Împărăţiei”, pag. 123).
Cu adevărat numai o minune dumnezeiască mai poate opri neamul acesta să alunece de pe pragul iadului în adâncuri.
Şi minuni se petrec, doar să le prinzi înţelesul, precum cele care se petrec acolo unde se cinstesc Sfinţii închisorilor, când din moaştele aduse de la Aiud şi alte locuri de cruntă detenţie politică mereu izvorăşte mir, iar pe chipul din icoana Sfinţitului părinte Iustin Pârvu mirul înmiresmat curge de obicei şiroaie. Lacrimi din cer peste neamul românesc şi iadul în care s-a lăsat târât de „oferta” slugilor satanei, care-i vor sfârşitul.
Şi nu sunt puţine slugile acestea! Şi ce mult le deranjează – ba chiar ce le mai ard la lingurică – sfinţii români şi lacrimile lor de mir. Semn că încă n-au reuşit să smulgă, cu tot efortul lor deşănţat, neamul românesc din braţele lui Hristos.
Se apropie marea sărbătoare a Adormirii Maicii Domnului, pe care străbunii noştri o aşteptau în post şi rugăciune şi o cinsteau la Sfânta Liturghie cu delicate pricesne şi înveşmântaţi în preafrumoasele straie româneşti înmiresmate de busuioc. Chiar ei erau florile din Grădina Maicii Domnului, buni, blânzi, recunoscători pentru dragostea Împărătesei Cerurilor pentru această ţară şi neamul ei dreptcredincios.
Grădina Maicii Domnului e acum plină de uscături şi de cucută. Şi ce-şi mai freacă labele îngherate nichipercea! Dar încă nu e totul pierdut. În România mai sunt oaze de dreaptă credinţă, de bun simţ şi de omenie, mai sunt mari duhovnici şi sfinţi doar de Dumnezeu cunoscuţi, mai sunt Oameni! Mai curg lacrimi de mir din icoane, semn că ne putem reveni. Dacă binevoim!
