Suntem în prima Duminică după aflarea și Înălțarea Crucii în mijlocul poporului binecredincios. Gest care nu contează pentru cei care nu au istorie, ci doar istorii, o memorie selectivă care nu coboară în veacul primar al vestirii Evangheliei. Ca și cum s-ar pute sări peste secole doar pentru că ei nu erau acolo. Și nici nu prea aveau cum.
Pentru o Biserică încărcată cu o memorie duhovnicească și realist-istorică, momentul readucerii în mijlocul comunității a Crucii care constituie cea mai de preț memorie a Învierii este Sărbătoare. Chiar marcată de postire – cum și este consemnată -, prăznuirea Înălțării Crucii descoperă unui bun cititor al istoriei bucuria duhovnicească în trăirea ascetică a Bucuriei. Textul acestei Duminici, numită prima după Înălțarea Sfintei Cruci, ne aduce dinainte cuvântul Mântuitorului opus gândirii lui Petru care, numai cu în cuvinte încercase să întoarcă gândul Mântuitorului – identificat ca Fiul Omului – dinspre pătimirea proorocită la stare de comoditate care să nu-i afecteze nici pe ei. Răspunsul dur al Mântuitorului – Mergi înapoia Mea, Satano! (Marcu 8. 33) – este continuat prin textul Evangheliei acestei Duminici (Marcu 8. 34-38; 9).
Hristos atrage atenția că nu a venit să evite pătimirea și nici să o ocolească. Ci a venit să împlinească misiunea Sa, trimiterea Sa de către Tatăl, sensul Întrupării Sale. Azi pare că înțelegem, dar nu ne-am vindecat încă de comoditate, de ascundere după Hristos când e să ne fie greu ori ni se cere mărturia.
Domnul Hristos arată de fapt că purtarea Crucii este o alegere, nu o impunere. Că această alegere ține de lepădarea de sine, de preconcepții și părerea de sine, și că nu orice cruce este proces de urmare a Lui. Că uneori ceea ce numim, cu dinții strânși, ca fiindu-ne cruce, nu duce cu Hristos spre Împărăția lui Dumnezeu.
De aici și întrebarea fundamentală legată de scăparea sufletului până într-atât încât putem risca și să ni-l pierdem (Marcu 8. 35). Arătându-ne că a asuma crucea înseamnă a vindeca ciudata comoditate a „conformității”. De unde și întrebarea Domnului: „Ce-i folosește omului câștigarea unei lumi comode ratând Crucea?” Ba, mai mult, „ce poate da omul în schimb pentru sufletul său”? În modul în care noi înșine gândim cât suntem de mari creatori, făcători de istorie ori distinși neimplicați întru Evanghelie doar pentru a ne fi bine. Un bine al neimplicării, al ascunderii în cuvinte. Al neasumării conținutului Crucii care este patimă și moarte și pogorâre în iad și Înviere.
De aceea Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că „după Înviere toate se cer după Cruce”! Pentru că măsura sufletului nostru este dată de dimensiunea Crucii asumate. Împotriva comodității noastre!
