Articol de Cosmin PAL și Dr. Toma-Cosmin ROMAN, consultant științific
Se împlinesc 425 de ani de la Bătălia de la Șelimbăr. Momentul a fost unul deosebit de important, pentru că victoria obținută de către Mihai Viteazul i-a deschis calea cuceririi și unificării Țării Românești cu Transilvania și, mai apoi, în 1600, cu Moldova.
Bătălia de la Șelimbăr a deschis calea unificării, pentru prima dată, a celor trei principate românești, act care, peste veacuri, a devenit model și simbol al formării statului național unitar român în 1859, respectiv 1918.
Situația țărilor române, la finalul secolului al XVI-lea, era una complicată și periculoasă pentru integritatea lor. La începutul anul 1597, Sigismund Báthory a părăsit tronul Transilvaniei, în favoarea Imperiului Habsburgic, primind în schimb, de la împăratul Rudolf al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, ducatele Oppeln și Ratibor din Silezia și alte câteva proprietăți. La scurt timp, Sigismund Báthory a revenit asupra deciziei și, în secret, a revenit în Transilvania, la 20 august 1598, fiind proclamat din nou Principe în Dieta de la Cluj.
Dar reluarea luptelor lui Mihai Viteazul cu otomanii, la care se adăugau problemele interne ale Transilvaniei, l-a determinat pe Sigismund Bathory să părăsească din nou tronul, la 29 martie 1599, în favoarea cardinalului Andrei Báthory, vărul său.
Odată cu preluarea puterii de către cardinalul Andrei Báthory, relațiile dintre Transilvania și Țara Românească s-au răcit brusc. Adept al politicii polone care promova pacea cu otomanii, Andrei Báthory a inițiat, la scurt timp după urcarea sa pe tron, demersurile necesare pentru alinierea Transilvaniei la această politică.
Cardinalul Andrei Báthory își dorea să-l îndepărteze pe Mihai Viteazul din Țara Românească și să-l înlocuiască cu Simion Movilă, fratele lui Ieremia Movilă, domnul Moldovei. Ieremia Movilă și cardinalul Andrei Báthory erau susținuți de către cancelarul polon Zamoyski în demersul lor.
În această situație, Mihai Viteazul a încercat, pe cale diplomatică, să-l îmbuneze pe Andrei Báthory, punând în discuție chiar reînnoirea tratatului semnat cu Sigismund Báthory în 1595.
Mihai Viteazul, pericol real pentru ordinea din Transilvania
Cu toate acestea, principele Transilvaniei a trimis, prin solul Tamaș Ciomortan, mesajul clar că Mihai Viteazul nu mai este dorit și că ar face bine să plece de la domnie. Cu tot protestul domnului muntean care i-a reamintit solului toate sacrificiile făcute în lupta pentru apărarea creștinătății și „jurămintele ce le-am jurat între noi să nu ne părăsim unul pe altul până la moarte”, situația nu s-a schimbat deloc. Cu toate că tratatul a fost reînnoit, la 26 iunie 1599, Mihai Viteazul devenind vasal al principelui Transilvaniei, nu a schimbat atitudinea cardinalului care nu lăsa loc de înțelegere între cele două părți.
Cu tratatul semnat, Mihai Viteazul se vede în situația luării unei decizii radicale în privința relațiilor cu principele transilvănean pentru că acesta era înconjurat de dușmani, iar pericolul de a fi atacat din toate părțile era iminent.
Mihai Viteazul, susținut de boieri, a decis să preia inițiativa și să-l și îndepărteze pe cardinalul Andrei Báthory de la conducerea Transilvaniei. După ce l-a informat și a obținut acordul de principiu de la împăratul Rudolf al II-lea, în iulie 1599, prin intermediul unei solii formate din vistierul Stoichiță și boierul Petre Grigorovici, despre intenția sa de a readuce Transilvania în alianța anti-otomană, Mihai Viteazul a trecut la planificarea expediției peste munți.
Răspunsul împăratului de susținere a intențiilor domnului muntean nu s-a lăsat prea mult așteptat, acesta sosind în august 1599. Cu toate că pregătirea expediției erau gata, încă din septembrie 1599, declanșarea acesteia a întârziat ceva mai mult de o lună de zile din cauza ezitărilor generalului George Basta care avea misiunea de a ataca Transilvania dinspre vest.
Reacția lui Mihai Viteazul
Temându-se de o eventuală complicație, luând în calcul chiar o aliere a generalului George Basta cu principele Transilvaniei, Mihai Viteazul a decis să nu mai aștepte și să acționeze singur. „După cum ideea cuceririi Ardealului fusese a lui, iar nu sugerată de imperiali, tot așa și înfăptuirea acestei idei îi aparține exclusiv” spunea, pe bună dreptate, Constantin C. Giurescu, în a sa lucrare intitulată Istoria Românilor.
Păstrând secretul asupra unei posibile expediții în Transilvania, Mihai Viteazul a pregătit corpurile de oaste în diferite zone ale țării. Astfel, un corp de oaste se afla într-o tabără de lângă râul Buzău, alta în apropiere de Râmnic, iar grosul trupelor se afla la București alături de domnitor. O mare parte a trupelor a fost adunată, în tabăra din apropierea Ploieștiului, în primele zile ale lunii octombrie 1599. Tot atunci, o altă grupare, mai mică, sub conducerea lui Radu Buzescu și a banului Udrea, s-a concentrat în apropiere de Craiova.
Secretul acțiunii lui Mihai Viteazul a fost atât de bine păstrat, încât expediția l-a surprins pe cardinalul Andrei Báthory, care în grabă a dizolvat Dieta și a început pregătirea oastei în tabăra de lângă Sebeș. Ulterior, oastea transilvăneană s-a deplasat în apropiere de Sibiu, adoptând un dispozitiv de luptă, la sud de oraș, sprijinit cu spatele pe zidurile cetății, iar în față având un obstacol natural – Valea Săpunului.
Surprins de expediție a fost și domnul Moldovei, Ieremia Movilă, care, deși avea o mare parte a oastei concentrată și pregătită să intervină în sprijinul principelui Transilvaniei sau pentru a porni o campanie împotriva Țării Românești, nu a putut interveni la timp.
Stare de război în Transilvania
Oastea munteană a intrat în Transilvania pe două direcții. Gruparea principală, comandată chiar de Mihai Viteazul, a pornit din Ploiești și, la 5/15 octombrie 1599, a trecut munții prin Pasul Tabla Buții. La 7/17 octombrie oastea munteană se afla la Prejmer, unde s-a alăturat și o parte a secuilor, nemulțumiți fiind de politica principelui Transilvaniei față de aceștia.
Mai mult, ca urmare a tratativelor purtate de domnul muntean cu secuii, aceștia din urmă au acționat pentru închiderea Văii Oituzului, împiedicând astfel intervenția domnului Moldovei în sprijinul principelui Transilvaniei. Tot atunci, sașii brașoveni i-au trimis daruri domnului muntean, asigurându-l de tot sprijinul lor. Gruparea principală și-a continuat deplasarea către Sibiu, aceasta ajungând la 13/23 octombrie 1599 la Făgăraș, cetate care s-a predat forțelor muntene fără luptă.
Cea de-a doua grupare, aflată sub conducerea lui Radu Buzescu și a banului Udrea, a pornit deplasarea către Sibiu, concomitent cu gruparea principală, pe direcția Văii Oltului și a Pasului Turnu Roșu. La 16/26 octombrie 1599 cele două grupări au făcut joncțiunea la Tălmaciu și au ajuns la Veștem. La 17/27 octombrie 1599, oastea munteană a ajuns să ocupe Șelimbărul, fiind gata de luptă.
Izvoarele nu concordă în ceea ce privește numărul ostașilor lui Mihai Viteazul. După toate probabilitățile ei nu depășeau cu mult 20.000, chiar dacă solul Malaspina a afirmat că aceștia erau aproximativ 15-16.000 de oameni, iar domnul muntean a susținut că erau 25.000. Oastea lui Mihai Viteazul era dispusă pe două linii, pe celălalt mal al Văii Săpunului. Linia întâi era formată din detașamentul comandat de Baba Novac cu haiducii săi, formând aripa stângă, un masiv detașament de cavalerie sub comanda banului Mihalcea, în centru, iar aripa dreaptă era formată din detașamentul comandat de Aga Lecca.
Linia a doua era formată dintr-un detașament de cavalerie de aproximativ 8.000 de oameni. În spatele acesteia se aflau trupele de rezervă si garda personală a lui Mihai Viteazul, la care se adăugau aproximativ 1.000 de secui. Artileria munteană avea în compunere aproximativ 180 de piese de artilerie de diferite dimensiuni, acestea fiind amplasate în fața celor două linii.
De cealaltă parte, oastea Transilvaniei însuma aproximativ 16.000 de ostași, iar comanda acesteia i-a fost oferită de către principe lui Gaspar Kornis. Oastea Transilvaniei era dispusă pe trei linii, fiind amplasată între cetatea Sibiului și Valea Săpunului, cu flancul stâng sprijinit pe râul Cibin.
Prima linie era formată din detașamentul comandat de Ștefan Lazăr, pe flancul drept, un detașament de infanterie și unul de cavalerie aflate sub comanda lui Moise Szekely, în centru și un detașament de infanterie sub comanda lui Petru Huszar, pe flancul stâng.
Linia a doua era formată din două detașamente de infanterie și două de cavalerie aflate sub comanda lui Melchior Bogathi. Cele două linii ale oștirii transilvănene erau sensibil egale, din punct de vedere numeric. Linia a treia era formată din nobilii Transilvaniei cu cetele lor și formau rezerva oștirii. În fața liniilor se aflau cele 45 de piese de artilerie. Cardinalul Andrei Báthory, principele Transilvaniei, cu garda sa, se afla la ceva distanță de locul de dispunere a celor două oști, privind desfășurarea bătăliei.
Cum au decurs ostilitățile bătăliei de la Șelimbăr
În dimineața zilei de 18/28 octombrie 1599 cele două oștiri se aflau față în față pe câmpul de luptă. Cu un ultim efort disperat de a evita lupta, cardinalul Andrei Bathory l-a trimis în tabăra munteană pe nunțiul papal Malaspina cu solicitarea ca Mihai Viteazul să renunțe la conflict și să se retragă din Transilvania. Refuzul categoric al domnului muntean nu a mai putut fi transmis principelui Transilvaniei pentru că acesta a fost reținut în tabără, lupta începând între timp.
Bătălia a început în dimineața zilei de 18/28 octombrie 1599. La ora 9.00, după o pregătire de artilerie, de ambele părți, a început o sângeroasă luptă corp la corp încât „văzduhul întreg se umplu de strigăte, de răcnete, de zdrăngănitul săbiilor îngrămădite, în sfârșit de pucioasă, de ciocnirea grozavă a sulițelor ce străluceau printre tunuri”.
Primul a trecut la atac detașamentul condus de Baba Novac care a lovit cu putere flancul drept al adversarului, obligându-l să se retragă. Dar contraatacul pornit din linia a doua a oastei transilvănene l-a silit pe Baba Novac să se retragă. Intervenția cavaleriei muntene conduse de banul Mihalcea a lovit flancul drept al oștirii transilvănene care s-a retras treptat, punând în pericol centrul acesteia, sector aflat sub comanda lui Moise Szekely.
Pentru restabilirea situației, trupele de pe flancul stâng al oștirii transilvănene comandate de Petru Huszar au contraatacat, lovind cu putere centrul dispozitivului muntean care s-a clătinat serios. Doar intervenția promptă a lui Mihai Viteazul în fruntea trupelor de rezervă a salvat situația dificilă în care se afla centrul dispozitivului muntean.
Unul dintre cele mai importante momente ale bătăliei a fost acela în care Gaspar Kornis, comandantul trupelor transilvănene, a încercat să intervină personal pentru restabilirea controlului asupra aripii drepte a dispozitivului transilvănean, acesta fiind capturat împreună cu suita sa de către munteni.
Practic, acesta a fost momentul psihologic cel mai important de care muntenii au știut să profite la maximum, moralul ostașilor transilvăneni fiind la pământ, după cum remarca un contemporan: „soldații și principele s-au cutremurat când au văzut că aproape toate trupele au căzut fără conducători în mâinile dușmanului”.
În jurul orei 15.00, soarta bătăliei era aproape decisă în favoarea lui Mihai Viteazul. Fără să mai aștepte finalul bătăliei, intuind înfrângerea armatei sale, cardinalul Andrei Báthory a părăsit în grabă câmpul de luptă însoțit de garda personală.
Bathory a bătut în retragere. Urmează deznodământul
Resturile armatei Transilvaniei s-au retras, în panică, spre Sibiu, sperând să se salveze la adăpostul fortificațiilor sale, dar sibienii au închis porțile orașului și au refuzat să-i primească. Ulterior, în aceeași zi, Sibiul a recunoscut victoria lui Mihai Viteazul, închinându-i-se.
Pierderile umane, în urma bătăliei, au fost numeroase de ambele părți. Sursele vremii amintesc de peste 2.000 de morți din rândurile oștii Transilvaniei și peste 1.000 de prizonieri. Întreaga artilerie care cuprindea 45 de tunuri a fost capturată de către oastea munteană.
La câteva zile după bătălie, cardinalul Andrei Báthory a fost prins și decapitat de către secui când încerca să treacă munții în Moldova, la Ieremia Movilă. Cât despre pierderile oștii lui Mihai Viteazul nu se cunosc informații, dar probabil au fost și ele considerabile.
Odată cu încheierea Bătăliei de la Șelimbăr se încheia și campania lui Mihai Viteazul în Transilvania. Ca urmare a victoriei obținute, Mihai Viteazul a intrat în capitala principatului, Alba Iulia, la 22 octombrie/1 noiembrie 1599, unificând de facto cele două state medievale românești.
„Pohta ce-am pohtit”
În scrierile despre epoca lui Mihai Viteazul, încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, a apărut ideea unității etnice, lingvistice și chiar confesionale a locuitorilor celor trei țări românești în perioada evului mediu, unitate care s-a manifestat prin colaborarea strânsă economică, militară și chiar politică în fața pericolului otoman.
Populația românească existentă în spațiul carpato-dunărean avea sentimentul unității sale, chiar dacă trăia în formațiuni politice distincte. A contribuit din plin la consolidarea acestui sentiment al unității de neam, stăpânirile de domenii ale domnilor Moldovei și Țării Românești în Transilvania. Ciceul, Cetatea de Baltă, Bistrița, Amlașul, Făgărașul etc. sunt doar câteva exemple ale domeniilor stăpânite de domnii țărilor românești extra-carpatice în Transilvania, în perioada secolelor al XIV-lea – al XVI-lea. Principii Transilvaniei au fost uneori tentați să atragă Moldova și Țara Românescă în îndeplinirea propriilor interese economice și politice.
Unitatea de acțiune a celor trei țări românești s-a manifestat mult mai evident după 1541 când Transilvania a devenit principat autonom. Ideea unității de acțiune a celor trei țări românești a fost intuită și de către otomani care nu priveau cu ochi buni vero alianță a Transilvaniei cu Moldova și Țara Românească. O astfel de situație s-a întâmplat în 1595. Actul semnat de Sigismund Bathory cu Mihai Viteazul și Ștefan Răzvan prin care ultimii doi deveneau vasali ai principelui Transilvaniei a fost de fapt o punere în aplicare a idee unei singure conduceri asupra celor trei țări românești.
Defecțiunea produsă în Transilvania, în 1599, prin plecarea lui Sigismund Bothory și preluarea tronului de către vărul său, cardinalul Andrei Bathory, dublată de instalarea lui Ieremia Movilă în Moldova, în locul lui Ștefan Răzvan, ambii sub influența politicii polonilor, a determinat intervenția lui Mihai Viteazul care s-a văzut nevoit să refacă unitatea de conducere a celor trei țări românești în fața pericolului otoman. Acesta a fost de fapt „pohta” domnului muntean și nimic mai mult. Ulterior, fapta s-a a fost interpretată ca un bun exemplu de urmat în formarea statului național român.
În concluzie, Bătălia de la Șelimbăr din 18/28 octombrie 1599 a fost una dintre cele mai importante ale lui Mihai Viteazul, iar intrarea triumfală a acestuia în capitala Principatului Transilvaniei, Alba Iulia, a fost consecința directă a victoriei obținute pe câmpul de luptă. Unificarea celor două țări românești, cu această ocazie, a fost realizată din considerente pur militare și politice, nu etnice sau naționale, așa cum lasă unii să se înțeleagă din scrierile lor astăzi.
Eliminarea pericolului reprezentat de cardinalul Andrei Bathory care a scos Transilvania din lupta antiotomană, privând Sfânta alianța de importante forțe militare și i-a cerut direct lui Mihai Viteazul să plece din domnie, au fost motivele care au determinat bătălia desfășurată la Șelimbăr, la 18/28 octombrie 1599. Readucerea Transilvaniei în tabăra antiotomană era absolut necesară pentru continuarea luptei începute încă din 1594, dar nu și suficientă pentru stăvilirea pericolului reprezentat de Înalta Poarta.
Ceea ce trebuie reținut astăzi este faptul că, Bătălia de la Șelimbăr a reprezentat începutul unificării, ce-i drept pentru o scurtă perioadă de timp, a celor trei țări românești sub conducerea lui Mihai Viteazul, faptă care a devenit, în prima jumătatea a secolului al XIX-lea simbolul românilor în lupta lor pentru unificarea principatelor într-un singur stat național unitar, deziderat împlinit în 1859 (n.red. Unirea sub Cuza a Principatelor Române), respectiv 1918. Bătălia de la Șelimbăr merită, așadar, să facă parte din momentele de referință ale națiunii române și ar trebui să i se acorde mai multă atenție.
Foto: Mihai Viteazul, portretul de la Praga, 1601
CITEȘTE și: Bătălia de la Șelimbăr, 28 octombrie 1599. Mihai Viteazul în drumul spre Șelimbăr (I) – Sibiu 100
