Doi oameni. Doi oameni care străbat istoria propovăduirii umăr lângă umăr. La urcarea sore templu. La coborâre, unul se întoarce „mai îndreptat”. Semn că rugăciunea i-a fost primită. Și în Vechiul Legământ mai mult decât drept nu puteai fi. Oricât ai fi plinit de bine Legea. Faptele Legii numai te arătau dinaintea lui Dumnezeu, dar nu Îl aduce ape Dumnezeu în inima ta.
De aceea era nevoie să rămâi mereu lângă El prin ascultarea cuvântului Său. Unde puteai primi cea mai de preț învățătură? La Templu. Dar cei doi nu urcă să știe, ci să se roage. Un fariseu. Cunoscător al Legii. Care, atunci când se descrie pe sine, în loc să-și pocăiască inima, are dreptate. Chiar era mai bun decât vameșul. Tot ce reține Mântuitorul în pilda ce o oferă celor dispuși să-L asculte pe buzele prezentării fariseului erau principalele cereri ale castei sale funcționărești și religioase deodată. Omul era un funcționar bun al Templului.
Vameșul nici nu-l vede pe fariseu. Știe că locul lui nu este cu oamenii Legii și a lui Dumnezeu. Se așază la frontiera, foarte fină, dintre așteptările lui Dumnezeu și putința sa. Știe că nu descrierea sa sau a altuia este rugăciune primită de Dumnezeu, ci topirea în pocăință a păcatelor sale. Părerea sa de rău e părere de bine lui Dumnezeu. De unde știe? Pentru că neîndrăznind să ridice ochii la cer, își va fi coborât ochii spre cerul din inima sa.
Nimic bombastic. Nimic critic la adresa omului ce-L zărește. Ci o enormă durere, o bătaie a pieptului și un strigăt de încredere: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului! (Luca 18. 13). Și intră în inima propovăduirii ca un exemplu de bărbat ce-și dorește mântuirea. Își știe locul, cuvintele și inima.
Domnul ne oferă un amănunt în ce-i privește pe cei doi. Și unul și altul se întorc acasă îndreptați. Dar numai cel din urmă e modelul, preaplinul de îndreptare. Cerând milostivirea lui Dumnezeu, dovedește că a înțeles că îndreptarea ce prevede mântuirea este pocăință, nu prezentare de CV dinaintea lui Dumnezeu. Pentru că El nu este angajatorul nostru în Rai, ci Dumnezeul nostru. În Cer și pe pământ. Și la El se urcă prin coborâre, prin smerire, prin asumarea pocăinței drept înălțare.
Am tot văzut că unii traduc smerenia prin umilință. Nu este chiar așa. Smerenia despre care vorbește Hristos este o conștiință de sine cultivată prin smerire de sine, prin lucrul cu tine de dragul Lui. Povestea spusă Apostolilor drept pildă este rostită „către unii care se credeau că sunt drepți și priveau cu dispreț pe ceilalți” (Luca 18. 9). A te (în)crede nu înseamnă a crede. A fi drept exclude privirea cu dispreț spre ceilalți. Așa cum orgoliul nu oferă competențe, iar vorbăria nu te face rugător. Tocirea cuvintelor nu poate fi vindecată decât prin ascuțirea lor în topitoarea păcatelor, care este pocăința. În smerita reînvățare a rugăciunii.
Duminica acesta deschide „stadionul virtuților”, alergarea spre Golgota. Nu putem alerga cu Hristos și în Hristos dacă nu ne desprindem de fariseismul lăudăroșeniei pe care o confundăm cu rugăciunea. Și dacă nu ne știm locul. Limita de la care dreptatea personală nu mai ajută la descoperirea adevărului, iar autoreflecția nu se împlinește în pocăință, ci naște aroganță, suficiență, penibil. Să nu fie. Să stăm departe de forfota idolatrizării lui Dumnezeu și să spune cu smerenie: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”. O liniște de cer crește în inima noastră. Fie cerul senin prin iubire!
