„Județul Sibiu” își sărbătorește centenarul în data de 13 iunie 2025. Sibiul a fost atestat cu denumirea oficială de „județul Sibiu” în urmă cu 100 de ani. În urmă cu un secol, în 14 iunie 1925, s-a publicat în Monitorul Oficial al României, nr. 128, legea 95, decretul no. 1972 din 13 iunie 1925 privind Unificarea Administrativă a Regatului României, act normativ semnat de Guvernul României și regele Ferdinand I Întregitorul.
Până atunci, zona Sibiului a purtat diferite denumiri administrativ-teritoriale, ca urmare a aflării Transilvaniei sub ocuparea Imperiilor Maghiar, Habsburgic și Austro-Ungar. Abia după Marea Unire, în 1925, s-a realizat prima organizare teritorială a adminsitrației românești, prin legea 95 din 1925, iar zona Sibiului a devenit oficial „Județul Sibiu”.
Sibiu 100%, în colaborare cu istoricul Dan Nanu și Biblioteca Județeană ASTRA, vă prezintă evoluția administrativă, sociopolitică, economică și religioasă a ținutului din jurul Sibiului de la organizarea sa, în forme incipiente: „prepositură”, „comitat”,„scaun”, până la „județul” de acum. Actuala formă de organizare a României datează din 1968, fiind aduse doar îmbunătățiri minime.
În cadrul eforturilor pentru corelarea legislativă, economică şi administrativă, guvernul liberal, condus de către Ion Ionel Constantin Brătianu, a emis Legea nr. 85 pentru unificarea administrativă care, la 14 iunie 1925, a fost promulgată de către regele Ferdinand I.
Cele 71 de judeţe, ale căror graniţe respectau, în general, limitele celor 10 provincii istorice ale ţării (Transilvania, Crişana, Banat, Maramureş, Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia) au avut ca subdiviziuni plăşile, alcătuite din oraşe (între care cele mai importante erau organizate ca municipii) şi comune. În perioada interbelică, Sibiul a fost capitala judeţului Sibiu, ce cuprindea plăşile: Avrig, Miercurea, Nocrich, Ocna Sibiului, Sălişte şi Sibiu.
Județul Sibiu se afla în partea centrală a României Mari, în sudul regiunii Transilvania. Întinderea județului era în mare aceea cu a comitatului Sibiu, însă fără districtul Sebeșului Săsesc, care a trecut în 1920 la județul Alba. În schimb, cu districtul Vizocna din comitatul Alba de Jos și cu comunele Agârbiciu, Buia, Frâua, Hașag, Șeica Mare și Șeica Mică din comitatul Târnava Mare. Județul cuprindea astfel partea de sud-vest a actualului județ Sibiu. Se învecina la Vest cu județele Hunedoara și Alba, la nord cu județele Târnava Mică și Târnava Mare, la est cu județul Făgăraș, iar la sud cu județele Gorj și Vâlcea. În prezent, actualul județ cuprinde, pe lângă mai multe localități și comune din vechile județe, Târnava Mică, Târnava Mare și Făgăraș.
Sibiul la începuturi
Ţinutul Sibiului a fost cea mai intensă zonă de colonizare a populaţiei de origine saxonă, ce a sosit pe aceste meleaguri la iniţiativa regilor maghiari, în efortul lor de a-şi consolida stăpânirea în Transilvania, începând cu secolul al XII-lea, aşa cum o dovedesc documentele vremii, precum şi realitatea istorică a secolelor ce au urmat. Înainte de a-şi forma o organizare laică, administrativă, saşii aveau o organizare ecleziastică care încorpora, prin decanate şi capitluri, aproape toată populaţia de origine germană în Prepositura Sibiului.
Prin Diploma Andreanum din anul 1224, emisă de regele Andrei al II-lea al Ungariei (1205-1235), au fost desfiinţate toate comitatele medievale iniţiale ale Transilvaniei, cu excepţia celui al Sibiului, care a primit în completare şi teritoriul cuprins între Orăştie şi Drăuşeni (Baraolt). În toată perioada cuprinsă între mijlocul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIV-lea, voievozii Transilvaniei, ca împuterniciţi regali, au avut o implicare redusă în problemele comunităţii săseşti, dar organizările administrative care au fost cunoscute drept scaune săseşti, se presupune că au fost formate din comitatele iniţiale, înainte de anul 1224, termenul de scaun fiind intr-o formă prescurtată a scaunului de judecată.
Scaunul Sibiu
Scaunele din zona Sibiului s-au creat după mijlocul secolului al XIII-lea (după invazia tătarilor din perioada 1241-1242), conform primelor menţionări documentare. Mai târziu s-au format districtele Braşov şi Bistriţa, dar acestea nu au avut niciodată o subordonare scăunală reală. Mai bine de 650 de ani situaţia a rămas aproape neschimbată din punct de vedere administrativ, populaţia săsească reuşind să-şi conserve privilegiile, alături de maghiari şi secui, până la emiterea de către împăratul austriac Iosif al II-lea, în anul 1781, a Edictului de toleranţă religioasă, precum şi a Rescriptului (Decretului) de concivilitate, prin care românii dobândesc drepturi egale cu celelalte naţiuni. Transilvania a rămas fără autonomie după dualism.
Sibiul a devenit comitat
Încheierea pactului dualist austro-ungar în februarie 1867 a dus, pentru Transilvania, la pierderea, în scurt timp, a autonomiei sale politice şi la înglobarea sa, din punct de vedere politic şi administrativ, în Regatul Ungariei. În aproximativ 10 ani, în perioada cuprinsă între anii 1867 şi 1876, adoptarea unor serii de legi pe linie administrativă a condus la uniformizarea diferitelor structuri teritorial-administrative provenite încă din perioada feudală. Guvernul central a dispus reorganizarea jurisdicţională a Transilvaniei, în temeiul Legii XXXIII din anul 1876, potrivit căreia vechile unităţi administrative (scaune, districte) au fost desfiinţate, locul lor fiind luat de noile structuri ale comitatelor (în limba maghiară vármegye, megye).
Comitatul Sibiu, cu centrul de reşedinţă la Sibiu, cuprindea:
- scaunul Sibiu, inclusiv Sibiul;
- scaunul Sebeş şi oraşul Sebeş;
- scaunul Miercurea;
- scaunul Nocrich, cu excepţia părţii anexate comitatului Târnava Mare;
- cele 2 părţi ale comitatului Alba de Jos, care erau aşezate pe Pământul Crăiesc, precum şi localităţile Mag şi Săcel;
- cele două părţi ale comitatului Alba de Sus aşezate între scaunele Sibiu şi Nocrich.
Sibiul de după Marea Unire, când a devenit pentru prima dată județ în 1925
Actele care au consfinţit şi au legiferat constituirea României Mari, înfăptuită în mod formal la data de 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, au condus la o organizare administrativă mozaicată în primii ani interbelici (1919-1925), în care, ca diviziuni recunoscute, au funcţionat atât judeţele Vechiului Regat alături de cele basarabene, moştenite de la fosta gubernie ţaristă, districtele austriece ale Bucovinei, cât şi fostele comitate austro-ungare de la vest de Carpaţi. Orientându-şi atenţia asupra reformării structurilor administrative, guvernul ţărănist condus de Iuliu Maniu a elaborat Legea pentru organizarea administraţiunii locale, care s-a dorit a fi un important pas în direcţia democratizării şi descentralizării administraţiei locale.
Legea nr. 167 din 3 august 1929 a reînnoit ideea regiunilor istorice, organizând teritoriul ţării în 7 directorate ministeriale denumite după oraşele alese drept centre administrative: Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău, Cluj, Craiova, Iaşi şi Timişoara. Delimitarea, parţial suprapusă provinciilor istorice, a ţinut seama atât de criteriul etnic, cât şi de relaţiile tradiţionale, stabilite la nivelul sistemului urban. Ultima reformă administrativă a României interbelice s-a realizat, după instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, prin adoptarea Constituţiei din 24 februarie 1938. Aceasta a avut ca principal efect asocierea judeţelor în cadrul unor noi structuri regionale, ţinuturile, fapt consfinţit prin legea administrativă din 14 august 1938.
Ţinutul a fost conceput ca o circumscripţiune teritorială, cu personalitate juridică, care reprezenta interesele locale şi exercita, în acelaşi timp, şi atribuţiile de administraţie generală. Judeţele îşi pierdeau personalitatea juridică pe care au avut-o între anii 1864 şi 1938, devenind circumscripţiuni de control şi de desconcentrare a administraţiei generale. Ele şi-au recăpătat personalitatea juridică după dispariţia ţinuturilor, prin Legea nr. 577 din 22 septembrie 1940, la puţin timp după abdicarea monarhului în favoarea fiului său, înscăunat rege sub titulatura de Mihai I al României.
Județul Sibiu în comunism
Regiunea Sibiu a fost o diviziune administrativ-teritorială situată în zona de centru a Republicii Populare Române, înfiinţată în anul 1950, când au fost desfiinţate judeţele interbelice ale Regatului României (prin Legea nr. 5 din 6 septembrie 1950), având în componenţă raioanele: Agnita, Făgăraş, Mediaş, Sebeş, Sibiu şi Sighişoara.
Această nouă formulă administrativă în care se regăsea şi oraşul de pe Cibin a existat până în anul 1952, când teritoriul său a fost încorporat, prin dezmembrare, atât în Regiunea Stalin, cât şi în Regiunea Hunedoara. După reorganizarea administrativă din anul 1952, Sibiul a făcut parte din Regiunea Stalin, fiind sediul raionului omonim, înfiinţat prin Decretul nr. 33 din 27 septembrie. Între anii 1960-1968 Regiunea Stalin şi-a schimbat denumirea în Regiunea Braşov, raionul Sibiu rămânând cu acelaşi statut administrativ. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 2, din 16 februarie 1968, municipiul Sibiu redevine capitala judeţului cu acelaşi nume.
Actuala componenţă şi denumirea unităţii administrativ-teritoriale, municipiile reşedinţe de judeţe, precum şi satele reşedinţe de comune, sunt stabilite prin Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României, republicată în 1981, cu modificările ulterioare (aproximativ 200 de legi), majoritatea fiind adoptate după anul 1989. Organizarea administrativ-teritorială dintre anii 1968 şi 1989 a suferit modificări, îndeosebi la nivel de comune şi de oraşe.
Ca o consecinţă a acestei legi, pentru judeţul Sibiu, are loc trecerea staţiunii Ocna Sibiului la rangul de oraş, la 1 mai 1968. Prin Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale, aflată în vigoare până în 26 decembrie 1989, când a fost abrogată prin Decretul-lege nr. 1/1989, Partidul Comunist Român preconiza o organizare mai judicioasă a teritoriului ţării în vederea restrângerii perimetrelor construibile ale localităţilor şi folosirea optimă a pământului, fiind interzise micşorarea suprafeţelor agricole. Aceasta în condiţiile în care procesul de industrializare forţată a ţării începea să dea primele rateuri.
Acest fenomen a fost accelerat în anii ’80, când sistematizarea a devenit parte integrantă a planurilor anuale şi cincinale. Legea nr. 2 din 18 aprilie 1989 privind îmbunătăţarea organizării administrative a teritoriului R.S.R. (publicată în Buletinul Oficial nr. 15 din 25 aprilie 1989), aflată în vigoare până la 22 ianuarie 1990, urmărea desfiinţarea a peste 700 de comune şi a unui număr mai mare de 7.000 de sate, precum şi trecerea comunelor subordonate oraşelor (suburbane) în categoria celor din mediul rural. În luna septembrie 1985, se prevedea că reconstrucţia satelor, adică transformarea lor în aşezări urbane cu profil agro-industrial şi eficientizarea agriculturii socialiste prin câştigarea de teren agricol, trebuia încheiată în următorii 15 ani.
Cifrele publicate în lunile martie şi iunie ale anului 1988 vizau dispariţia a circa 900 de comune, din totalul de 2.705, şi o reducere a numărului satelor, de la 13.123 la maximum 5.000-6.000. În acest context, 7.000-8.000 de aşezări rurale dispăreau de pe harta României, iar cele care rămâneau trebuiau demolate şi reconstruite în proporţie de 50-55%.
Pentru judeţul Sibiu consecinţele au constat în trecerea comunelor Avrig şi Tălmaciu (cu localităţile componente) în categoria oraşelor şi desfiinţarea comunelor Ludoş (prin alipirea la comuna Apoldu de Jos) şi Rîu Sadului (prin comasare cu Sadu), reînfiinţate în primăvara anului 1990. Din anul 1989 până în prezent, principala tendinţă privind evoluţia unităţilor administrativ-teritoriale o constituie gradul de fragmentare la nivel local, prin multiplicarea numărului de comune, oraşe şi municipii. După Revoluție comunele Săliște și Miercurea Sibiului au devenit orașe, iar satele Boița și Alma au devenit comune, după anul 2000.
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
