Duminica Înălțării Sfintei Cruci. Prilej de emoție și de rememorare. Suntem provocați să ne aducem aminte de tot ce înseamnă Pătimirea Domnului Hristos. Modul în care ea culminează, în ochii celor prezenți, prin taina Golgotei. Ochii celor de atunci, și ai multora din cei de acum, erau ținuți să nu vadă taina sfărâmării iadului. Taina izbăvirii noastre din moarte.
Aud de ani buni în tot soiul de discursuri cum că nu ne putem închina Crucii pentru că este un obiect al uciderii și chinului. Nu spun că nu este așa. Dar dacă privim ultimele clipe ale Domnului Hristos vedem că este o cruce asumată desăvârșit de El. Nu e un mijloc de tortură, ci mijlocul prin care suntem izbăviți de tortura morții și a veșniciei ei. Mereu m-a impresionat acest „Săvârșitu-s-a!”. Pare o parolă care deschide Raiul. Domul Își pleacă Capul și apoi Își dă duhul. Pare că totul e pierdut. Numai în sufletul maicii sale să nu fii. Ori al femeilor care privesc de departe finalul acesta care face să rânjească iadul.
Din mulțimea plină de ură se desprind Iosif cel din Arimateea și Nicodim. Despre cel din urmă știm că ascultase pe Domnul vorbind despre nașterea de sus, iar duminica trecută am recitit, comunitate liturgică, despre momentul în care Fiul Omului Se va ridica asemeni șarpelui celui de aramă ca să vindece mușcătura șerpilor celor otrăvitori și vicleni. Un amănunt oferit lui Nicodim. Care va fi înțeles cu inima ceea ce unora nu le venea să creadă ochilor. Că sfârșitul nu este Crucea, ci Lumina Învierii care va izvorî din ea.
Capul plecat al Domnului nu este un gest de înfrângere. Ci unul de împăcare. Ca un soi de odihnă a unui trup epuizat efectiv în omenitatea sa. Cum spun deseori Părinții Bisericii. Hristos pe Cruce nu mai era de recunoscut. Nimic din ceea ce fusese după chip nu mai era sesizabil. Numai cei care au putut trece dincolo de Chip au înțeles Asemănarea pe care o restaura firii umane. Și asta nu se putea întâmpla decât prin Cruce.
Pentru aceea este mare ziua Înălțării Sfintei Cruci. Ne oferă imaginea deplină a unirii cerului cu pământul, cu subpământul. Este icoana deplină a Ieșirii, toiagul ridicat de brațele răstignite ale Mântuitorului, pe țărmul noii Mări Roșii care este Biserica. Prin apele căreia trecând ne așezăm în taină pe țărmul mântuirii.
Nu. Nu este imagine de stil și Părinții Bisericii o numesc icoană, nu metaforă, pentru că exprimă fundamental o realitate. Mântuirea noastră. Când Împărăteasa Elena și Patriarhul Ierusalimului au ridicat în văzduhul Orașului Sfânt Crucea, lumea a recuperat nu un simbol, ci o realitate. Realitatea unei Iubiri ce nu putea muri decât îmbrățișându-ne. Crucea rămâne o declarație de dragoste a lui Dumnezeu către noi, neatenții la iubirea Lui. Căci așa de mult a iubit lumea, încât pe Unicul Său Fiu l-a dat, prin Cruce, ca să mântuiască lumea. Semnul e încărcat de adevăr. Și ține pe brațele sale Învierea!
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
