Articol de Daniel Deleanu
Pe gazonul nostru, într-un miez de toamnă cu frunze ruginii, Hermannstadt a jucat cu o moliciune de pajiște cosită de două ori. A venit Argeșul, echipă – odinioară – cu nume de legendă, azi doar un musafir disciplinat, și a plecat cu toate punctele dintr-un Sibiu în care fotbalul s-a făcut că doarme.
Minutul 65 a fost ca o palmă peste fața unui visător prins în mijlocul unei piețe goale: Caio Ferreira Martins, brazilian cu sânge de carnaval și minte de arhitect, a preluat mingea și, cu un șut cu o geometrie simplă și curată, a trimis-o în poarta noastră. Fără artificii, fără metafore, fără poezii. Doar eficiență rece, de parcă ar fi scris pe tablă o ecuație de clasa a șasea. Și iată, Argeșul conducea.
Noi? Noi ne-am mulțumit să stăm, să privim, să gesticulăm timid și să reușim, în 90 de minute, un singur șut pe poartă. Da, doar un singur șut! La Sibiu. Acasă. În fața suporterilor care au venit cu inimile pline și au plecat cu buzunarele goale de bucurii. Îndrăznesc să spun că nici măcar în curtea școlii nu ți-ai permite atâta indolență.
Domnilor jucători, dacă vă place să adormiți publicul, anunțați-ne din timp, să venim cu perne și pături. Dacă vă face plăcere să jucați la alibi, spuneți-ne, să chemăm o trupă de teatru de păpuși, măcar copiii să se distreze. Fotbalul, însă, cere altceva: transpirație, risc, foame. Și mai ales, șuturi pe poartă. Nu doar unul, rătăcit ca un fir de iarbă într-o pădure de scuze.
Și pentru ce să mai păstrăm iluzii? Dacă continuați în ritmul acesta, la anul nu vom mai citi cronici din Superligă, ci ne vom întâlni pe coclaurile Ligii a doua, unde gazonul e mai ciupit și camerele de luat vederi mai rare. Și poate acolo, privind către scaunele goale din tribune, o să vă dați seama cât ați risipit.
Publicul sibian, săracul, nu merită atâta lehamite. A venit cu inima deschisă, a strigat, a sperat, și s-a întors acasă cu gustul amar al unui fotbal făcut din plictiseală și gesturi mărunte. Argeșul n-a făcut nici el mare lucru. Dar a făcut suficient. A profitat de pirotirea noastră și a înțeles că uneori trei puncte se câștigă nu cu magie, ci cu un simplu „Somn ușor și vise plăcute!” spus la timp.
A.F.C. Hermannstadt e o echipă ce pare că se stinge încet, ca o lumânare uitată în pridvor. Și dacă nu învață repede că acasă se joacă altfel – cu furie, cu sânge rece, cu demnitate – atunci nici măcar zeii fotbalului din tribunele cele mai celeste n-o s-o mai poată salva de prăpastia ce-o pândește.
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
