Articol de Daniel Deleanu
Într-o după-amiază arămie, când toamna și-a aruncat prima brumă frunze peste orașul de pe Someș, Hermannstadt a urcat pe Feleac cu o inimă mare, dar cu buzunarele goale de încredere. C.F.R.-ul, această mașinărie de oțel și orgoliu, îi aștepta pe băieții noștri cu motoarele turate, ca o locomotivă pregătită pentru o cursă lungă.
Și totuși, începutul a fost al nostru. Minutul 10 – și, o clipă, Clujul a amuțit. Dragoș Albu a prins o minge rătăcită și a trimis-o în plasă cu un rafinament rodit dintr-un foc sacru ce l-ar fi făcut invidios și pe un zugrav de icoane. 0–1 și, pentru câteva minute, aerul de pe stadion a avut tăria semeață a Cindrelului. Ne-am văzut, pentru o clipă, învingători. Poate prea frumos, prea ușor, prea devreme.
Dar C.F.R.-ul a schimbat macazul fără prea multe probleme. Peste doar 14 minute, Louis Munteanu, acel copil din visul de glorie al clujenilor, a găsit drumul spre poartă ca un poet care își regăsește rima pierdută. O fază simplă, fără zorzoane, dar letală. 1–1, iar șinele din Gruia și-au rearanjat configurația.
Apoi, în minutul 54, a venit și lovitura finală. Kosovarul Lindon Emërllahu, jucător cu nerv și pulpă de balcanic pursânge, a prins o minge la marginea careului și a trimis-o ca pe o săgeată grea, ce doare încă de dinainte de a se înfige, direct în colțul porții. 2–1. C.F.R.-ul a făcut ceea ce face de cele mai multe ori: a câștigat cu mintea, nu cu mirajul unei călătorii purtate prea mult în suflet, însă niciodată dusă până la capăt pe șine.
Iar noi? Noi am rămas cu impresiile. Cu acele pase cuminți, fără curaj, fără forță, cu dorința de a plimba mingea cu precauție, ca pe un copil bolnav. Am avut un început frumos, dar ne-am topit apoi precum o lumânare uitată în sfeșnic. Și așa s-a scurs meciul – între iluzii de moment și o neputință calculată. Pentru că e vremea să recunoaștem că nu mai ajunge să jucăm „onest”. Onestitatea în fotbal e o floare rară și inutilă – frumoasă, dar fără rod. Cu o echipă care se mulțumește cu aplauze triste și o posesie sterilă, nu cucerești decât tăcerea tribunei.
Dragi jucători, ați fost, în prima repriză, o promisiune. În a doua, o umbră. Și dacă așa continuați, veți ajunge să jucați meciuri unde, vai, ecoul huiduielilor din tribune e mai puternic decât șuturile voastre către poarta adversă. C.F.R.-ul n-a fost de speriat. Dar noi am fost prea cuminți, prea blânzi, prea dispuși să fim decorul poveștii altuia. Fotbalul de azi cere răutate, sânge rece, orgoliu. Noi am adus doar politețe.
C.F.R.-ul n-a fost o furtună, ci o ploaie rece, calculată, din care am ieșit uzi și triști, dar fără să învățăm nimic. Hermannstadt a părut, din nou, o echipă care visează frumos și se trezește brusc, cu fața lipită de realitate. Vreo 15–20 de minute de curaj, apoi o oră de tăcere și de neputință – atât am fost în stare să arătăm sub cerul Clujului. Ne-am pierdut în pase fără noimă, în timidități și regrete. Parcă jucătorii noștri ar fi niște barzi obosiți care scriu cu creionul tocit și se miră că hârtia nu vibrează. Fotbalul, însă, nu iartă melancolia. El cere și colți, nu doar metafore.
Și totuși, ceva doare mai mult decât înfrângerea: felul în care ne obișnuim cu ea. Felul în care plecăm de pe teren cu pasul liniștit, ca după o plimbare prin parc, nu ca după o bătălie pierdută. Sibienii merită altceva – o echipă care să-și murdărească genunchii, nu orgoliul. Pe dealul Gruiei, C.F.R.-ul și-a văzut de drum, cu pasul sigur al celui care știe că va ajunge primul. Noi am rămas în urmă, cu privirea pierdută și inimile goale, căutând în iarba rece un sens pe care, de cam multișor, nu-l mai găsim.
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
