M-a așteptat pregătit de sărbătoare. La costum, dichisit până la ultimul detaliu. Și cu un zâmbet larg, cât o îmbrățișare. Astăzi a împlinit un secol. Și știe să se bucure de fiecare zi lăsată de Dumnezeu. Așa cum a trăit, de altfel, întreaga-i viață. Pentru că, spune el, „am avut tot ce mi-am dorit. Viața îți e dată să o păstrezi. Ce e prea mult, nimic nu e bun. Cât ești sănătos, să îți menții sănătatea”.
Ucenic lăcătuș. O meserie pe care a slujit-o o viață
Viorel Crețu, că despre el e vorba, s-a născut la 2 martie 1926, în Alămor. Dintr-o familie cu 9 copii. Acolo a făcut și școala primară. S-a mutat apoi la Dostat. De aici, un frate de-al tatălui, după cum ne mărturisește, l-a luat cu el la Sibiu. „Am intrat ucenic la Ciontea Ion, de pe strada Faurului, nr. 10. Aveam 14 ani. Am stat la căminul de ucenici, din apropierea Poștei, vizavi de Școala Nemțească”, își spune Viorel Crețu povestea. A început cu lăcătușeria. Pe care a urmat-o până la pensionare.
Copil în vreme de război, printre soldații nemți
În vremea războiului era încă ucenic. Așa că despre această perioadă păstrează doar amintiri cu soldații nemți care împânzeau orașul. „Nu am avut treabă cu războiul. Eram prea tineri. Când erau nemții în țară la noi coborau pe strada Ocnei, la vale, plutoane întregi de nemți, pe la Independența, prin Terezian, de unde veneau mașinile și plecau spre Ungaria. Unii veneau, alții se duceau… Dar unde mergeam și ce făceam, eram tot cu grijă. Dar nu am avut probleme cu ei. Mergeam printre ei, povesteam. Eu stăteam în Piața Cluj, pe o străduță din spatele școlii, la o doamnă croitoreasă”.
A venit vremea să plece în cătănie. „Prin Corabia. Am făcut doi ani, la pompieri. În 1950 m-am eliberat. Am venit acasă și am zis să fac și eu ceva de meserie. Atunci m-am întâlnit cu fosta mea colegă din școala primară, care a devenit și nevasta mea. Pe atunci nu erau clase suficiente, așa că școala noastră a fost la ea acasă”, continuă Viorel Crețu epopeea unei vieți cât un secol.
Și-a făcut un rost în viață. Și o viață cu rost
Trei ani de zile e calfă, după care se angajează „lăcătuș la Depou, la Gara Sibiu. Mi-a plăcut. Făceam alimentația la locomotive, mai repăram la frână. Nu aveam treabă cu vagoanele, că de acelea se ocupa altcineva. Mai făceam lucrări de întreținere”.
Are trei copii. A rămas văduv la 73 de ani. Însă ultimii ani parcă nu au mai avut răbdare. Au trecut iureș peste el. A rămas însă cu o mulțime de amintiri. Iar cele mai vii dintre ele sunt cele legate de copilărie și tinerețe. „Viața după cum ți-o faci. A fost o viață frumoasă. Nu mă laud, dar eu zic că am dus o viață echilibrată. Am fost așa, printre ele. Nu am exagerat niciodată. Nu am fost cercetat niciodată pentru vreo greșeală. Mă gândesc cum lucram împreună, cum mă întâlneam cu colegii, cum eram fiecare cu ale lui.
Nu mai am cunoștințele pe care le-am avut. Toți cei cu care am copilărit nu mai sunt. Am rămas ca izolat de acei oameni cu care am crescut și am trăit. Când ești copil, ești într-un fel. Ca fecior, te duci cătană, vii din cătănie, te duci la întâlniri, te duci la dansuri. Trece altfel timpul. Mai stăteam la câte un pahar de vin la restaurant la Coroana, în Piața Mică”.
„Am avut o viață plăcută. Și liniștită. Și am fost mulțumit tot timpul cu ce am avut”
Care i-au fost bucuriile? „Am avut și bucurii multe, și frământări. Nu pot zice că am avut așa, bucurii extraordinare, la care să mă gândesc acum. A fost ca și vremea. Au venit și au plecat. Când mai grele, când mai liniștite”.
L-am întrebat care e secretul celor 100 de ani. „Să fii calm. Să am probleme deosebit de grele, eu nu am avut. Și nici să nu îți faci probleme! Să fii cumpătat în tot ceea ce faci. Beutor nu am fost, deși îmi plăcea să mai beau câte un pahar cu vin cu colegii. Mergeam cu colectivul în pădure la Dumbrava. Nu am trăit rău. Și, în primul rând, să nu pui la suflet. Eu am lucrat mult. Și având activitate, trece timpul mai ușor. Aveai și greutăți, dar treceau.
Și totul e bine cât ești sănătos. Să cauți, în primul rând, să cauți să trăiești în așa manieră încât să nu te îmbolnăvești una-două. Mâncat, dormit cumsecade. Dormeam două-trei ceasuri la prânz la pensie. Am avut o viață plăcută. Și liniștită. Și am fost mulțumit tot timpul cu ce am avut. Și am avut și prieteni după cum mi i-am ales. Care nu m-au dus la rele”.
Cum îi trece acum timpul? „Nu sunt foarte plictisit. Timpul trece. Aștept mâine, poimâine. Vine dintr-o parte și trece în alta. Și timpul e și în funcție de sănătate. Am fost mai beteguț în ultima vreme. În rest, am fost bine. De spitale nu prea am știut. O singură dată am fost la Tg. Mureș, cu rinichii, dar mai demult, când trăia nevasta”.
„Viața îți e dată să o păstrezi”
Desigur, nu am putut să nu îl întreb ce planuri de viitor are. „Să trăiesc liniștit, să am aci ce îmi trebe și cu asta, seara bună, noapte bună! Iar de ziua mea, să beau un pahar de vin cu colectivul care e în jurul meu”.
Iar când e vorba de împliniri, Viorel Crețu e ferm: „Am avut tot ce mi-am dorit. Viața îți e dată să o păstrezi”.
La cei 100 de ani împliniți astăzi, Viorel Crețu a fost însoțit de toți cei dragi, de familia extinsă: copii, nepoți, strănepoți. O viață pe care nu poți decât să o admiri, să o prețuirești și să fii recunoscător că îți e dat să fii contemporan cu astfel de împliniri.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
