Într-o Românie în care presa locală a fost adesea sufocată de influență politică, contracte publice și tăcere cumpărată, numele Carmen Dumitrescu a devenit sinonim cu încăpățânarea de a merge până la capăt. Din Teleorman, județul asociat ani la rând cu puterea lui Liviu Dragnea, Carmen Dumitrescu a construit una dintre cele mai incomode și curajoase forme de jurnalism de investigație din presa românească.

Co-fondatoare a publicației „Liber în Teleorman”, jurnalista a început să documenteze încă din 2014 mecanismele de influență și rețelele politice care dominau administrația locală. Anchetele sale au vizat figuri centrale ale PSD, printre care Liviu Dragnea, Carmen Dan și Viorica Dăncilă, într-o perioadă în care puțini jurnaliști locali îndrăzneau să investigheze cercurile de putere din județ.

Una dintre cele mai importante contribuții jurnalistice ale sale a fost documentarea timpurie a scandalului angajărilor fictive de la DGASPC Teleorman, dosar care avea să ducă ulterior la condamnarea lui Liviu Dragnea. Înainte ca ancheta să devină subiect național, Carmen Dumitrescu scria deja despre mecanismele prin care persoane apropiate politic erau plătite din bani publici fără să lucreze efectiv.

În paralel, jurnalista a investigat și afacerea Tel Drum, una dintre cele mai controversate povești de corupție asociate administrației din Teleorman. Materialele sale au urmărit privatizarea companiei, conexiunile politice și modul în care puterea locală a fost consolidată prin contracte și influență administrativă.

Activitatea sa nu a rămas fără consecințe. Carmen Dumitrescu a vorbit public despre amenințări, presiuni și intimidări venite din zona politică, inclusiv apeluri telefonice și avertismente directe primite după publicarea investigațiilor. Cu toate acestea, și-a continuat activitatea și a colaborat ulterior cu instituții media precum Europa FM, Mediafax și G4Media.

În 2019, Ambasada Statelor Unite a inclus-o printre laureatele programului „Romanian Women of Courage”, iar în același an a fost premiată la Gala Superscrieri pentru activitatea din presa locală. Ulterior, a absolvit programul internațional de investigație „Edward R. Murrow” din cadrul Poynter Institute din Statele Unite.

După experiența din presa locală, Carmen Dumitrescu a fondat publicația de investigații „Investigatoria”, unde a continuat să publice anchete despre corupție, trafic de persoane, fraudarea fondurilor europene și abuzuri instituționale. În paralel, prin proiectul „Presa pe Bune”, s-a implicat și în educație media, organizând ateliere pentru elevi și tineri din România.

Carmen este și autoare de romane — are cinci titluri publicate, iar cel mai recent, „Cei care nu mint”, combină talentul literar cu experiența sa de jurnalistă. Este absolventă a Facultății de Relații Internaționale și Studii Europene din cadrul SNSPA 

Sibiu 100% a realizat un interviu cu una dintre cele mai bune jurnaliste de investigații din România

1.Care a fost ancheta care v-a pus cel mai mult la încercare profesional și emoțional, și de ce?

E cam greu de spus. Pentru că pe mine cam toate anchetele mă consumă. Dar, dacă ar trebui să fac un top al anchetelor care m-au consumat cel mai tare, la nivel de resurse emoționale și peofesionale, atunci aș menționa seria de anchete despre afacerea Teldrum, prin care Dragnea a făcut să curgă niște bani europeni serioși către loiali de partid și afaceriști care i-au fost colegi de liceu sau de facultate, urmată de seria de anchete despre medicul-preot de la Constanța, Ștefan Mindea.

Deși tratează zone distincte de interes, cele două serii de anchete m-au afectat și la nivel personal. Prima prin amenințări, presiuni și diverse dificultăți, a doua prin efectul emoțional pe care foștii pacienți ai medicului l-au avut asupra mea, dar și prin presiunea unui proces în care mi se cere o sumă impresionantă de bani.

2. Care a fost cel mai surprinzător rezultat concret obținut în urma anchetelor dumneavoastră?

O parte dintre anchetele mele au avut efecte destul de clare, de multe ori subiecții lor ajungând să se întâlnească și cu sistemul de justiție. Dar o să vă povestesc despre efectul surprinzător al seriei de anchete despre Ștefan Mindea: mergeam acum un an cu trenul către Constanța. În compartimentul de tren în care mă aflam mai era o doamnă nu foarte în vârstă. Și mă întreabă: ”Sunteți cumva Carmen Dumitrescu?” Îi răspund: ”Eu, da!” Și îmi zice: ”Nu vreau decât să vă mulțumesc! După ce am citit ce ați scris de Mindea am întrerupt sera de infiltrații pe care mi le făcea scump și degeaba de vreo câteva luni. M-ați scutit de o suferință inutilă și de niște bani cheltuiți degeaba.” Deci da, ăsta ar fi un efect care m-a surprins.

3. Ați observat campanii de fake news sau trolling care v-au vizat direct anchetele? Cum le-ați gestionat?

Da. Se întâmplă aproape la fiecare anchetă mai serioasă. Dar cred că a devenit cumva un risc al meseriei, deși nu e deloc bine că s-a ajuns la asta. Totuși, presa trebuie să învețe să gestioneze și situațiile acestea, încercând să explice punct cu punct lucrurile și să mențină comunicarea constantă cu publicul. Personal, blochez boții și trollii, nu consider că trebuie să oferim platformă unor mijloace artificiale de discreditare a muncii jurnalistice.

Oricum trăim niște timpuri îngrozitoare în care jurnaliștii trebuie să se confrunte foarte des cu propagandiștii, deși scopurile și armele lor sunt diferite. Cu toate astea, dacă jurnaliștii nu fac efortul să arate adevărul, propagandiștilor le e mult mai ușor să își îndeplineacă scopurile.

4. În ultima perioadă au tot apărut cazuri de hărțuire sexuală sau abuz în mediul academic. Credeți că societatea reacționează suficient?

Nu. Nu cred că societatea reacționează suficient de bine în fața niciunuia dintre cazurile de abuz sau hărțuire sexuală care apar public. Personal, am scris despre cazul Marius Pieleanu, profesorul de sociologie de la SNSPA, și săptămâni întregi mai târziu încă moderam comentarii în site ale unor oameni ce le acuzat pe studente pentru faptul că Pieleanu le agresase.

Uneori, românii au acest comportament profund paradoxal de a ține partea agresorului și de a-i găsi scuze. Și l-am observat, în cazul abuzurilor sexuale preponderent în cazul femeilor care privesc de pe margine și, cumva, caut spații de vulnerabilitate pentru a acuza victima. Cred că genul ăsta de paradox vine din faptul că, atunci când urăști din tot sufletul părți din tine pe care nu le vindeci, ajungi să le vezi în alții și să le lovești acolo. Ar fi mai greu și mai dureros să le lovești în tine însuți.

5. Cum vă protejați psihologic atunci când relatați cazuri de corupție, abuz sau manipulare online?

Snceră să fiu, nu prea mă protejez. Uite, în cazul uneia dintre anchetele mele legate de medici aveam în mod repetat un vis în care medicul acela mă tăia și eu nu puteam să mă trezesc. Am vorbit despre asta cu o prietenă care e psiholog și mi-a zis că trebuie să încerc să găsesc un psiholog cu care să discut efectele acestor povești asupra mea, căci noi acumulăm și experiențele celor din jur atunci când auntem empatici.

N-am avut timp să fac asta, vă spun sincer.
Dar am un mod prin care mă mai ”curăț” de ce aud, văd sau de ce mă lovește în online: îmi iau uneori pauze de câteva zle. Pauzele alea contează enorm. Și, având propria publicație, îmi pot permite acest lux, pe care știu că nu toți colegii de presă și-l pot permite în meseria asta.

6. Ce sfat ați da tinerilor jurnaliști care vor să facă investigații în medii locale dificile?

Eu am fost într-un mediu local dificil. În Teleorman. Chiar în perioada în care Dragnea era pe cai mari. Și a fost greu și riscant. Dar nu aș lua înapoi niciuna dintre deciziile pe care le-am luat în perioada aceea. Sfatul meu pentru tinerii jurnaliști care găsesc un subiect mare în local este să îl urmreze fără teamă, cu atât mai mult cu cât apar reacții și presiuni. Exact faptul că apar reacții și presiuni e indiciul că au găsit un subiect bun.

Sigur, unii vor întreba dacă merită riscul de a merge până la capăt. Și eu spun că da, merită. Adevărul merită asta și publicul merită asta. Și de ce nu, meseria merită asta. Altfel, dacă nu ești dispus să îți asumi și riscuri, e mai bine să nu te faci jurnalist deloc.

7. Ați fost vreodată amenințată direct (dumneavoastră sau membri ai familiei) sau hărțuită ca urmare a anchetelor publicate? Cum v-a afectat asta munca?

Cu siguranță că da. Și nu o dată, de zeci de ori. Nu mi-a afectat munca decât în sensul în care, atunci când primeam amenințări, știam că sunt pe drumul cel bun și că mă apropii de adevăr.

8. În Teleorman, anchetele dumneavoastră au vizat persoane cu influență politică majoră. Simțiți că a existat o tentativă de mușamalizare sau intimidare?

Zâmbesc amar în fața acestei întrebări. E suficient să spun că Dragnea a ajuns în închisoare pe o faptă pe care el a crezut-o bună, și anume aceea de a ajuta niște amărâte cu un salariu de la stat, nu pe dosarul Teldrum, care era realmente cazul pentru care el trebuia să facă multă închisoare, nu trei ani jumate. În fine… atât s-a putut.

9. Ce ați schimba în sistemul românesc pentru a proteja jurnaliștii de investigație de presiuni și intimidări?

În primul rând, eu cred că nu ar trebui să fie atât de ușor să dai în judecată jurnaliștii. Pentru că aceste procese, mă refer la cele menite să te intimideze și să pună presiune, nu cazurile în care jurnalistul a greșit real, te țin din loc și mănâncă resurse financiare. Nu ar trebui să poată oricine și pe orice motiv să dea în judecată jurnaliști. Cumva procesele astea înpotriva presei ar trebui să treacă în prealabil printr-un filtru.

În al doilea rând, autoritățile publice ar trebui să ia un pic mai în serios protecția jurnaliștilor, mai ales a celor din teritoriu care nu au avantajul unei vizibilități naționale în multe situații.

10. Câte ore are ziua dumneavoastră? Vă împărțiți între anchete, postări de impact pe Facebook, mergeți în școli să le vorbiți tinerilor despre jurnalism. Cum faceți ca ziua dumneavoastră să aibă „30 de ore”?

Nu știu să zic. Uneori mă întreb și eu cum îmi iese, dar încă mai am energie. Nu știu ce o să fac când energia asta personală se va diminua pe fondul acumulării de ani. Dar probabil când va deveni prea mult, va trebui să renunț la ceva. Și mă gândesc foarte serios să încerc să îmi continui viața profesională în învățământ de la un punct încolo.

11. Care este cea mai mare frustrare a unui jurnalist de investigație atunci când publică un subiect important, dar rezultatele reale întârzie sau nu apar?

Se întâmplă destul de des în România să publici un subiect bun și să nu ai reacții nici de la public, nici de la autorități. Frustrarea e inerentă. Pentru că te doare timpul muncit, riscul asumat și chiar faptul că ai sperat să vezi o schimbare și asta nu se întâmplă. Dar cumva, în mod natural, pe măsură ce avansezi în meserie și devii mai experimentat, înveți să gestionezi și asta.

12. În ultimul an și jumătate, aproape 2 ani, țara asta e un „carnaval al prostiei”. În afara lipsei de educație, care este clar foarte importantă, cum explicați „vraja” exercitată de Călin Georgescu asupra unui număr considerabil de români?

Eu cred atât: că poporul ăsta a trăit mereu cu nevoia unui ”tătuc”. De la Ceaușescu încoace, acest popor și-a căutat într-una tătucul care să-i dea pâine și apă. Sigur, pâine veche și apă stătută, dar care să îi asigure de faptul că va supraviețui. Ca să-și iubească tătucul, acest popor are nevoie ca tătucul să-l și altoiască din când în când. Că mulți au învățat genul ăsta de relație disfuncțională de mici, din propriile vieți. Și atunci când apare unul care are mutra unui tătuc și le promite atât pâine, cât și pedeapsă, acela nu poate fi decât fascinant pentru ei.

Nu știu dacă e vina poporului, însă. Mai mult cred că e vorba despre lipsa unei bune educații, care să fi imprimat în fibra acestui popor niște principii cu adevărat sănătoase. Și unul dintre ele ar suna așa: nu te îndrăgosti de politicieni!

13. Nebuniile social media și fake-urile în online nu au apărut odată cu pandemia de coronavirus (atunci s-au dezlănțuit). Cu ani în urmă, doamna Olivia Steer „zburda” în online cu diferite mesaje, teorii și chestii care erau aproape de limita imbecilității. Totuși, aceste lucruri au prins fantastic de bine în mare parte din societate. Sunteți pentru o intervenție în forță în online (conturi șterse rapid, restricții) sau o încercare de educare a populației în acest sens?

Cred că educația e singura cale autentică. Intervențiile în forță nu îmi plac și nu îmi inspiră încredere, pentru că ele se pot întoarce și în sens opus și pot degenera în abuzuri. Cred, însă, că n-ar strica niște amenzi pentru genul ăsta de comportamente. Pentru că spațiul online e spațiu public, definit astfel chiar și de lege.

Dacă eu în piață mă apuc să înjur oameni, îmi iau amendă, nu? Atunci ar trebui să îmi iau amendă și dacă fac asta pe social-media. Dar aici m-aș opri cu intervențiile. În plus, statul român ar fi trebuit să acționeze împotriva unor astfel de comportamente prin amenzi încă de când ele au apărut. Acum mi se pare prea tărziu pentru intervenții de genul ăsta. Educația a cam rămas ultima cale. Și e cea care durează cel mai mult.

14. Dacă ați putea schimba un lucru legat de modul în care se fac alegerile sau se comunică informațiile publice din timpul proceselor electorale, care ar fi acesta?

În țara asta trebuie mai multă transparență pe toată linia. Inclusiv în sfera proceselor electorale. A, si cred că ar trebui un lucru: un filtru psihologic pentru candidați. Adică oricine vrea să candideze pentru o funcție publică să dea pe bune un test psihologic. Și cine îl trece să poată reprezenta neamul. Restul pot lua medicamente și mai pot încerca o dată după ce se sabilizează.

Că e rușinos să avem personaje precum Șoșoacă în Parlamentul European. A nu se întțelege că eu cred că doamna aceea are vreo boală psihică. Eu cred că joacă o boală psihică pentru audiență și popularitate. Ceea ce e îngrozitor ca fapt în sine. Și chestia asta poate atrage candidaturi din partea unor persoane cu reale problemele de sănătate mintală.

15. O ultimă întrebare. Personal, pe mine președintele Nicușor Dan m-a dezamăgit cumplit dintr-un punct de vedere: nerespectarea promisiunii d a face publice, la sfârșit de ianuarie/început de februarie, a dovezilor care au dus la anularea alegerilor. Dumneavoastră credeți că există acele dovezi (în plus față de ce a fost prezentat până acum)? Dacă da, ce îl reține pe domnul președinte să le prezinte clar, cu subiect și predicat?

Și pe mine m-a dezamăgit Nicușor Dan din punctul acesta de vedere. Și sinceră să fiu, cred că, și dacă mâine ar publica vreun raport, ar fi deja foarte târziu. Ca să fi avut sens, treaba aia trebuia să fie făcută atunci, imefiat după câștigarea alegerilor. Acum n-ar mai crede nimeni. Personal, cred că dovezile publicate deja atunci sunt grosul raportului pe care noi l-am așteptat atunci. Acelea în sine indicau interferențe străine în procesul electoral și pentru o țară sănătoasă la cap era suficient să se anuleze alegerile din cauza asta.

Apoi a fost Serviciul ăla de informații Externe al Rusiei care practic recunoștea că Georgescu e candidatul lor. Adică pentru mine e limpede fără un raport al serviciilor că alegerile alea nu puteau rămâne așa. Mai ales că Ciolacu și Simonis povesteau pe Tik Tok cum i-au dat voturi lui Simion. Alea au fost alegeri? Serios? Nimic n-a fost în regulă cu acel proces electoral.

Dar da, s-a punctat mult faptul că ar exista un raport care a dus la anularea alegerilor. Trebuia făcut, scris pe înțelesul oamenilor cu opt clase și publicat imediat după înscăunarea lui Nicușor Dan. Acum e târziu. Din punctul meu de vedere, nici nu mai contează. Statul român a jucat foarte prost apărarea democrației și de data asta.

Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Poate ai informații din comunitate și vrei să le împărtășești cu noi. Scrie un mesaj pe e-mail [email protected] sau WhatsApp 0752.060.007