Astfel îi spune Cincizecimii cântarea Bisericii: „Praznicul cel după praznice și cel mai urmă să-l prăznuim noi, credincioșii, în chip luminat; acesta este Cincizecimea, plinirea făgăduinței și a sorocului. Că în acesta focul Mângâietorului S-a pogorât de-a dreptul pe pământ, în chip de limbi de foc, și a luminat pe Ucenici, făcându-i cunoscători ai tainelor cerești. Lumina Mângâietorului a veni și a luminat lumea”.
Cântarea ne spune și despre tandrețea unei împliniri profetice: „Zis-a gura cea curată și vrednică de cinstire: Nu mă voi despărți de voi, prietenilor! Că Eu, împreună – șezând pe scaunul cel părintesc, voi turna harul Duhului din destul, să strălucească celor ce-l doresc” (Canonul al doilea, Ioan Arela Damaschin, 2).
Oare dacă privim așa Cincizecimea înțelegem mai ușor cât de importantă e Pogorârea Duhului Sfânt? Că nu e o simplă frisonare convulsivă și nici o blocare de vorbire, nu este o secundă de vânturare de citate scripturistice și nici predici siropoase care să scufunde în empatii fără coerență sufletele noastre? Oare putem înțelege mai ușor seriozitatea pe care o cere credința care nu, nu e simplă afirmare de percepte moraliste ori citare discontinuă de dreptăți, ci un mod de viață care prin lucrarea Duhului Sfânt se transformă în transparență, în „eleganță” a vorbirii și trăirii adevărului. Nimic din bădărănia fanatismului ce se crede elocvent și nimic din aroganța celui care crede că le știe pe toate. Nimic din șubrezenia logicii celui care fuge de frica responsabilizării dinaintea Evangheliei și își girează nemernicia cu o etică șubrezită de legi induse social și atât.
Ziua acesta, a Rusaliilor, are în ea convertirea unei tradiții păgâne într-un strălucit praznic creștin. O amintire păstrăm în numele ei – Rosalia -, o alta în pomenirea morților. Căci sărbătoarea păgână aducea dinaintea celor de acasă moartea câte unui soldat brav plecat la luptă departe, îngropat în locuri necunoscute ori pierit în mări tulburate de furtuni. Acasă oamenii puneau o piatră de aducere aminte, turnau vin și aruncau petale de trandafiri asemeni unor lacrimi de recunoștință.
Nu voi înțelege niciodată de ce o sărbătoare romană îndepărtată ar putea răni creștinismul din inima noastră. Cert este că Praznicul de după praznice ne cuprinde pe toți în minunata promisiune împlinită de Domnul, pe care atât de minunat o cântă teologia textelor: „După scularea Ta din mormânt, Hristoase, și după dumnezeiasca înălțare la înălțimile cerești, ai trimis văzătorilor de Dumnezeu slava ta, Îndurate, Duh drept înnoind Ucenicilor Tăi. Pentru aceasta, Mântuitorule, ca o alăută melodioasă, au făcut cunoscute tuturor, în chip tainic, cu arcușul cel dumnezeiesc, cuvintele și rânduiala Ta”. Un acord de Lumină!
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
