Pe măsură ce ne apropiem de începutul FITS, Sibiul prinde viață și se conturează tot mai mult ca orașul unde cultura respiră cu și prin oameni. Ciprian Sipoș a scris pentru Sibiu100 experiența lui la FITS din fiecare an. Este expert în educația imersivă, strateg în gândirea circulară și educator climatic.
Când Sibiu doar FITS!
„Întotdeauna am crezut că există orașe pe care le vizitezi și orașe pe care le simți. Pentru mine, Sibiul a devenit, în timp, unul dintre acele locuri care nu rămân doar în memorie prin clădiri sau imagini frumoase, ci prin stările pe care le creează. Iar în perioada FITS, orașul pare că își schimbă complet identitatea. Nu într-un mod artificial, nu ca un decor pregătit pentru turiști, ci într-un mod profund uman. Parcă totul începe să pulseze altfel.
Îmi place să mă plimb prin Sibiu în timpul festivalului fără o destinație clară. Cred că exact asta este frumusețea FITS: faptul că nu trebuie să cauți neapărat ceva anume pentru a descoperi ceva care să te miște. Uneori conexiunea apare într-o piață plină de oameni care privesc în tăcere un spectacol de dans contemporan. Alteori apare pe o stradă îngustă, unde auzi muzică live și vezi oameni oprindu-se instinctiv, fără să știe exact ce urmează. Orașul devine un organism viu în care fiecare om contribuie, fără să își dea seama, la aceeași experiență colectivă.
Și cred că exact această idee mă emoționează cel mai mult: faptul că teatrul, spectavolul, arta, în timpul FITS, nu mai aparține doar scenei. Ele invadează spațiul public, rutina, conversațiile, mersul pe stradă. Teatrul nu mai este doar într-o sală. Dansul nu mai este doar pentru cei care „înțeleg” dansul. Muzica nu mai este doar fundal. Totul devine experiență comună.
Îmi amintesc unul dintre spectacolele de stradă văzute în Piața Mare — acrobați suspendați deasupra oamenilor, lumini proiectate pe clădiri și muzică ce transforma complet atmosfera locului. Și poate că, privit din exterior, părea doar un moment spectaculos vizual. Dar ceea ce m-a impresionat cu adevărat a fost reacția oamenilor. Pentru câteva minute, nimeni nu mai era grăbit. Nimeni nu se mai uita în telefon. Străini complet diferiți respirau în același ritm și priveau în aceeași direcție. Iar într-o lume în care suntem din ce în ce mai separați de propriile noastre emoții și unii de ceilalți, acel moment mi s-a părut incredibil de rar.
Cred că asta face arta atunci când este sinceră: creează apartenență fără să forțeze nimic.
FITS reușește să aducă împreună forme extrem de diferite de expresie artistică și, odată cu ele, tipuri foarte diferite de oameni. Și totuși, în mod ciudat, în timpul festivalului, diferențele nu mai par atât de importante. Poți vedea copii stând lângă oameni în vârstă la același spectacol. Poți vedea turiști, artiști, localnici și oameni care poate nu au intrat niciodată într-o sală de teatru reacționând la aceeași scenă. Există o democratizare foarte frumoasă a emoției.
Iar unele spectacole reușesc să creeze exact acel tip de disconfort necesar despre care cred că arta adevărată are nevoie. Nu doar spectacole „frumoase”, ci spectacole care te obligă să te întrebi ceva despre tine. Îmi amintesc un performance de teatru fizic în care aproape că nu existau replici, doar corpuri în mișcare, tensiune și sunet. Și totuși, fără cuvinte, transmitea mai mult despre singurătate și nevoia de conexiune decât multe conversații reale. M-a făcut să mă gândesc cât de mult încercăm, uneori, să ascundem vulnerabilitatea în viața de zi cu zi și cât de puternic devine momentul în care cineva are curajul să o expună pe scenă.
Poate de aceea iubesc atât de mult ideea de festival trăit în spațiul unui oraș și nu izolat între pereții unei instituții. Pentru că aici arta nu mai este separată de viață. O întâlnești în mersul tău spre cafea. În muzica care răsună seara dintr-o piață. În instalațiile care schimbă complet felul în care privești un spațiu familiar. În actorii care trec printre oameni și destabilizează pentru câteva secunde normalitatea cotidiană.
La Sibiu, în timpul FITS, am simțit de multe ori că orașul devine mai sincer. Oamenii zâmbesc mai ușor. Se opresc mai des. Sunt mai atenți unii la ceilalți. Și poate că sună idealist, dar cred că arta are capacitatea reală de a produce această schimbare, chiar dacă temporară. Pentru că ne scoate din automatism.
În viața de zi cu zi funcționăm foarte mult pe pilot automat. Mergem repede. Consumăm informație rapid. Trecem prin spații fără să le observăm cu adevărat. Dar un spectacol bun are puterea de a rupe ritmul acesta. Te obligă să fii prezent. Să privești. Să simți chiar și ceea ce nu poți explica imediat.
Și poate că exact aici se construiește conexiunea dintre oameni: în capacitatea de a împărți emoții fără să fie nevoie de explicații complicate.
Îmi place enorm și contrastul pe care FITS îl creează în Sibiu. Orașul are deja o frumusețe calmă, aproape disciplinată arhitectural. Dar în timpul festivalului apare o energie imprevizibilă care sparge această liniște într-un mod foarte viu. Piața Mare devine scenă. Zidurile vechi devin fundal pentru proiecții și instalații. Străzile capătă sunet, lumină și mișcare. Este ca și cum orașul își amintește că spațiile nu au fost construite doar pentru a fi admirate, ci pentru a fi trăite.
Și cred că asta este una dintre cele mai importante lecții pe care le oferă un festival ca FITS: ideea că arta nu este un lux și nici ceva rezervat unui grup restrâns de oameni. Arta este infrastructură emoțională. Este ceea ce ne ajută să procesăm realitatea, să ne înțelegem mai bine și să rămânem conectați unii la ceilalți.
Într-o perioadă în care lumea pare tot mai fragmentată, în care comunicăm constant dar ne ascultăm din ce în ce mai puțin, experiențele colective devin esențiale. Iar un spectacol trăit împreună într-o piață, sub cerul deschis, poate uneori să apropie oamenii mai mult decât sute de conversații superficiale.
Poate de aceea plec mereu de la FITS cu sentimentul că am primit mai mult decât niște spectacole. Plec cu senzația că am asistat la o formă rară de umanitate colectivă. La dovada că oamenii încă au nevoie să stea împreună, să privească împreună și să simtă împreună.”
Iar Sibiu reușește, poate mai bine decât multe alte locuri, să transforme această nevoie într-o experiență reală.
Nu perfectă. Nu artificială. Ci vie.
Ciprian Sipoș
