„Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci ne așază înaintea unei taine pe care o cunoaștem atât de bine, încât există primejdia să nu ne mai cutremure: Crucea. O avem la gât, o vedem deasupra bisericilor, ne însemnăm cu ea dimineața și seara, o așezăm la căpătâiul celor dragi plecați dintre noi, o întâlnim în icoane, pe Sfânta Evanghelie, la răscrucile drumurilor și pe mormintele celor pe care îi pomenim. Crucea ne este atât de apropiată, încât riscăm uneori să uităm cât de uimitor este ceea ce mărturisim prin ea: Dumnezeu a biruit lumea nu prin sabie, ci prin Cruce; nu prin forță, ci prin iubire; nu zdrobindu-i pe ceilalți, ci lăsându-Se El Însuși răstignit pentru ei.
Evanghelia acestei duminici cuprinde unul dintre cele mai cunoscute și mai puternice cuvinte ale Scripturii: „Dumnezeu așa a iubit lumea…”. Poate că aici se află, în câteva cuvinte, întreaga inimă a Evangheliei. Textul nu spune că Dumnezeu „așa a judecat lumea”, nici că „așa S-a mâniat pe lume”, nici măcar că „așa a pedepsit lumea”, ci că Dumnezeu așa a iubit lumea. Totul începe de aici. Creștinismul începe nu cu frica omului de Dumnezeu, ci cu iubirea lui Dumnezeu pentru om.
Omului de astăzi îi este, poate mai mult decât altădată, greu să creadă că este cu adevărat iubit. Suntem înconjurați de oameni și putem fi, în același timp, teribil de singuri. Avem telefoane în care sunt sute de numere, dar sunt seri în care nu știm pe cine să sunăm când ne doare sufletul. Avem nenumărate mijloace de comunicare și parcă ne înțelegem tot mai greu. Publicăm fotografii în care zâmbim, în vreme ce dincolo de zâmbet se poate ascunde o inimă care plânge. Ne interesează dacă suntem văzuți, apreciați, lăudați, invitați, pomeniți. Ne măsurăm uneori valoarea în reacțiile celorlalți. Iar atunci când acestea lipsesc, omul ajunge să creadă că el însuși nu mai valorează mare lucru.
Evanghelia vine și răstoarnă această măsurătoare. Valoarea omului nu începe cu părerea oamenilor despre el. Valoarea omului începe cu iubirea lui Dumnezeu pentru el. Dumnezeu ne-a iubit înainte ca noi să-I putem răspunde. Ne-a căutat înainte ca noi să învățăm să-L căutăm. Ne iubește nu pentru că suntem fără greșeală, ci pentru că suntem făpturile Sale, chemate la asemănarea cu El. Iar aceasta nu înseamnă că păcatul devine lipsit de importanță. Dimpotrivă. Tocmai pentru că omul valorează atât de mult înaintea lui Dumnezeu, păcatul este atât de tragic: el rănește chipul pe care Dumnezeu îl iubește.
Crucea ne arată, de aceea, două adevăruri în același timp: cât de grav este păcatul și cât de mare este iubirea. Dacă vrem să înțelegem gravitatea păcatului, privim spre Cruce. Dacă vrem să înțelegem cât de mult ne iubește Dumnezeu, tot spre Cruce privim. Acolo înțelegem că Hristos nu ne oferă o teorie despre iubire. El iubește până la capăt. De multe ori spunem despre încercările vieții: „Aceasta este crucea mea”. Când vine boala, o numim cruce. Când apar necazuri în familie, spunem că avem de purtat o cruce. Când lângă noi se află un om greu de suportat, suntem gata să spunem: „Ce cruce mi-a dat Dumnezeu!”. Folosim atât de des această expresie, încât riscăm să-L transformăm pe Dumnezeu în autorul tuturor nenorocirilor noastre.
Crucea lui Hristos ne spune însă ceva mult mai adânc. Dumnezeu nu stă departe de omul care suferă și nu-i cere, rece, să se descurce singur cu durerea sa. Dumnezeu intră în suferința omului. Hristos cunoaște lacrima. Cunoaște trădarea. Cunoaște nedreptatea. Cunoaște singurătatea. Cunoaște durerea trupului. Știe ce înseamnă să fii părăsit de prieteni. Știe ce înseamnă ca oamenii pentru care ai făcut bine să se întoarcă împotriva ta. Creștinismul nu ne promite, așadar, că omul credincios nu va mai suferi. Ne spune ceva mai puternic: omul care Îl are pe Hristos nu mai suferă singur.
Într-un salon de spital în care cuvintele nu mai ajung, Hristos este acolo. Lângă sicriul unui om drag, când toate explicațiile par să se sfărâme, Hristos este acolo. În noaptea unei mame care nu poate dormi pentru că se roagă pentru copilul ei plecat departe, Hristos este acolo. În tăcerea unui bătrân rămas singur într-o casă în care altădată se auzeau glasurile copiilor, Hristos este acolo. În inima celui care nu mai știe cum să ducă ziua de mâine, Hristos este acolo.
Crucea ne spune că Dumnezeu nu privește suferința noastră de la distanță. A intrat în ea. A purtat-o. A sfințit-o prin prezența Sa și a deschis prin ea drumul Învierii. Mântuitorul amintește în Evanghelia acestei duminici de șarpele pe care Moise l-a înălțat în pustie. După cum cei răniți priveau spre semnul ridicat de Moise și rămâneau în viață, tot astfel „trebuie să Se înalțe Fiul Omului”, pentru ca omul care privește cu credință spre El să dobândească viață.
Este uimitor că vindecarea începe printr-o privire. Dar nu orice privire vindecă. Poți vedea Crucea și să rămâi neschimbat. Poți intra în biserică și să ieși din ea exact cum ai intrat. Poți săruta o icoană și apoi să continui să-ți urăști fratele. Poți face semnul Sfintei Cruci și, după câteva clipe, să judeci fără milă un om. Problema nu este numai dacă ochii noștri văd Crucea, ci dacă inima noastră se lasă schimbată de Cel răstignit pe ea. Și poate că înainte de a-L privi noi pe Hristos ar trebui să înțelegem că Hristos ne privește pe noi. Cum? Cu brațele deschise. Crucea este icoana iubirii lui Dumnezeu cu brațele deschise către lume.
Noi suntem cei care ne închidem brațele. Le închidem când nu mai vrem să iertăm. Le închidem când spunem despre cineva: „Cu omul acesta nu mai vorbesc niciodată”. Le închidem atunci când transformăm dreptatea în răzbunare, când ne interesează numai binele nostru, când trecem nepăsători pe lângă suferința celuilalt. Hristos, însă, moare cu brațele deschise. Parcă întreaga Cruce devine un cuvânt fără glas prin care Dumnezeu îi spune omului: „Este loc pentru tine în iubirea Mea”.
Noi am vrea adeseori un creștinism fără Cruce. Ne-ar conveni o credință care să ne garanteze că toate lucrurile vor merge bine: să ne rugăm și să nu ne îmbolnăvim niciodată, să postim și să nu avem necazuri, să mergem la biserică și copiii noștri să facă întotdeauna ceea ce dorim, să aprindem o lumânare și toate problemele să dispară. Uneori Îl transformăm fără să ne dăm seama pe Dumnezeu într-un garant al confortului nostru. Dar Hristos nu ne-a promis o viață fără încercări. Ne-a arătat că nicio încercare trăită împreună cu El nu trebuie să rămână lipsită de sens.
Creștinul nu este omul căruia îi merge întotdeauna bine. Creștinul este omul care știe cu Cine merge atunci când îi este greu. Uneori Dumnezeu nu ne scoate imediat din furtună, dar rămâne cu noi în corabie. Uneori nu ia Crucea de pe umerii noștri, dar ne dă puterea de a nu ne prăbuși sub ea. Uneori nu schimbă imediat împrejurările, dar schimbă inima cu care trecem prin ele. Iar aici începe una dintre marile minuni ale credinței.
O suferință trăită în singurătate poate deveni deznădejde. O suferință adusă înaintea lui Hristos se poate transforma în rugăciune. O rană ascunsă poate deveni ură. O rană vindecată de Dumnezeu poate deveni izvor de milă pentru ceilalți. De aceea, nu rareori oamenii cei mai sensibili la durerea altora sunt tocmai cei care au trecut ei înșiși prin durere. Când ai plâns, înțelegi altfel lacrima. Când ai pierdut pe cineva, înțelegi altfel doliul. Când ai cunoscut singurătatea, îl observi altfel pe omul singur. Când ai avut nevoie să fii iertat, începi să înțelegi de ce și tu trebuie să ierți.
Crucea poate transforma rana noastră într-o fereastră către rana celuilalt. De aceea, avem nevoie să reașezăm Crucea în centrul vieții noastre. Nu numai pe perete, nu numai la gât, nu numai pe turla bisericii, ci în felul în care trăim. A purta Crucea înseamnă uneori să pierzi ceva din confortul tău pentru ca altul să poată câștiga puțină bucurie. Înseamnă să taci atunci când ai putea răni printr-un cuvânt. Înseamnă să ceri iertare atunci când mândria îți șoptește că numai celălalt este vinovat.
Înseamnă să-ți faci datoria cu cinste chiar și atunci când nimeni nu te vede și nimeni nu te laudă. Înseamnă să rămâi lângă omul bolnav atunci când ți-ar fi mai comod să pleci. Înseamnă să nu-ți abandonezi familia când apar greutățile. Înseamnă să ai timp pentru copilul tău, pentru părinții tăi îmbătrâniți, pentru omul care are nevoie să fie ascultat. Înseamnă să alegi iubirea chiar atunci când iubirea costă. Pentru că iubirea care nu costă nimic riscă să rămână doar un cuvânt frumos. Pe Cruce, iubirea a costat totul.
Poate că aceasta este una dintre întrebările cu care ar trebui să întâmpinăm sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci: cât ne costă iubirea noastră? Dacă nu ne costă niciodată timp, dacă nu ne costă orgoliu, dacă nu ne costă comoditate, dacă nu ne costă renunțare, dacă nu ne obligă niciodată să ieșim din noi înșine, s-ar putea să iubim mai ales prin cuvinte. Hristos ne arată o altă iubire. Iubirea care se dăruiește.
Și mai este ceva. Crucea ne învață să nu judecăm prea repede crucile celorlalți. Nu știm ce poartă omul de lângă noi. Vedem chipul, dar nu vedem întotdeauna lupta. Vedem reacția, dar nu cunoaștem rana din spatele ei. Vedem un om nervos și nu știm poate că acasă îl așteaptă o dramă. Vedem un copil tulburat și nu știm ce se întâmplă în familia lui.
Vedem un bătrân dificil și nu știm câtă singurătate s-a adunat în sufletul lui. Vedem un om căzut și ne grăbim să-i numărăm căderile, fără să știm de câte ori a încercat să se ridice. Crucea lui Hristos ne obligă la mai multă milă. Lumea are destui judecători. Are nevoie de oameni care știu să ridice. Are destule degete îndreptate spre cel care greșește. Are nevoie de mâini întinse. Are destule cuvinte care rănesc. Are nevoie de cuvinte care vindecă.
Aici începe creștinismul adevărat: nu atunci când știm să vorbim frumos despre Cruce, ci atunci când învățăm să trăim în forma Crucii. Verticala ei ne leagă de Dumnezeu, iar orizontala ei ne deschide spre oameni. Nu putem păstra una fără cealaltă. Nu putem spune că-L iubim pe Dumnezeu și să disprețuim omul. Nu putem îngenunchea înaintea Crucii lui Hristos și apoi să-l răstignim pe aproapele nostru prin vorbă, nepăsare sau răutate.
Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci ne pregătește, așadar, nu doar pentru o sărbătoare din calendar. Ne pregătește pentru o verificare a propriei vieți. În fața Crucii nu mai contează atât de mult cât de importanți credem că suntem, ce funcție avem, cât am adunat sau câți oameni ne cunosc. În fața Crucii rămâne întrebarea simplă și grea: am învățat să iubim? Am iertat? Am ridicat pe cineva? Am rămas lângă cel care suferea? Am avut curajul să spunem „iartă-mă”? Am știut să spunem „te iert”? Am făcut loc în viața noastră unui om care nu ne putea oferi nimic în schimb?
Pentru că la sfârșit nu vom lua cu noi ceea ce am strâns. Vom duce înaintea lui Dumnezeu ceea ce am dăruit. Și tocmai aici se află paradoxul Crucii: omul crede că pierde atunci când se dăruiește, dar tocmai atunci se câștigă pe sine. Crede că este înfrânt atunci când iartă, dar tocmai atunci devine liber. Crede că este slab atunci când iubește, dar iubirea este puterea prin care Dumnezeu a biruit moartea.
Înălțăm Sfânta Cruce nu pentru că iubim suferința, ci pentru că iubim biruința lui Hristos asupra suferinței și morții. Nu cinstim lemnul durerii separat de Hristos, ci Îl mărturisim pe Cel Care a făcut din instrumentul morții semn al vieții. Crucea nu este ultimul cuvânt al creștinismului. Ultimul cuvânt este Învierea. Dar spre Înviere nu există scurtătură care să ocolească iubirea jertfelnică.De aceea, când ne facem semnul Sfintei Cruci, poate ar trebui să o facem ceva mai încet și ceva mai conștient.
Să ne amintim ce spunem fără cuvinte: Doamne, mintea mea să fie a Ta, inima mea să fie a Ta, puterea mea să fie pusă în slujba Ta. Ajută-mă să nu fac din Crucea Ta un simplu gest, ci un mod de viață. Și când Crucea vieții noastre devine grea, să nu ne grăbim să credem că Dumnezeu ne-a părăsit. Să privim încă o dată spre Golgota. Acolo nu vedem un Dumnezeu absent, ci un Dumnezeu răstignit alături de om. Un Dumnezeu Care intră până în adâncul durerii omenești pentru ca niciun adânc al nostru să nu mai fie lipsit de prezența Lui.
„Dumnezeu așa a iubit lumea…” Poate că nu vom reuși niciodată să explicăm pe deplin aceste cuvinte. Dar putem încerca să le trăim. Să iubim și noi lumea pe care Dumnezeu n-a încetat să o iubească. Să iubim omul dificil. Omul căzut. Omul singur. Omul bătrân. Copilul uitat. Bolnavul. Cel care ne-a greșit și cel căruia noi i-am greșit. Să iubim nu sentimental, ci creștinește: cu adevăr, cu răbdare, cu responsabilitate și, atunci când este nevoie, cu jertfă.
Atunci Crucea nu va mai fi doar obiectul pe care îl purtăm la piept. Va deveni semnul după care se recunoaște viața noastră. Iar când vom ridica ochii către Crucea lui Hristos, vom putea înțelege că deasupra tuturor căderilor, fricilor și durerilor omului rămâne un adevăr pe care nimeni nu-l poate răsturna:
Dumnezeu încă iubește lumea. Și câtă vreme omul se întoarce cu fața spre această iubire, nici Crucea, nici suferința și nici chiar moartea nu mai au ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt Îi aparține lui Hristos. Și cuvântul Lui este Viața.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
