Evanghelia Duminicii a XIV-a după Rusalii ne așază înainte una dintre cele mai frumoase imagini ale Împărăției lui Dumnezeu: nunta. „Asemănatu-s-a Împărăția cerurilor omului împărat care a făcut nuntă fiului său.” Dumnezeu vorbește despre întâlnirea cu El nu prin imaginea unei poveri, ci prin aceea a bucuriei, a mesei întinse și a comuniunii.
Credința nu vine să ne împuțineze viața, ci să-i descopere adevărata plinătate. Împăratul pregătește ospățul și își trimite slujitorii să-i cheme pe cei poftiți: „Toate sunt gata. Veniți la nuntă!” În aceste cuvinte se concentrează taina chemării lui Dumnezeu. Totul este pregătit, omului îi rămâne să răspundă. Înainte să-L căutăm noi pe Dumnezeu, El ne caută pe noi; înainte să întindem mâinile spre cer, Hristos Și-a întins mâinile spre noi pe Cruce.
Tocmai de aceea refuzul invitaților este atât de dureros. Evanghelia nu spune că n-au putut să vină, ci că „n-au vrut”. Unul pleacă la țarina sa, altul la neguțătoria sa. Nu aleg neapărat lucruri rele, dar aleg lucruri trecătoare în locul întâlnirii cu Împăratul. Aici Evanghelia devine foarte apropiată de viața noastră. Rareori Îi spunem lui Dumnezeu că nu avem nevoie de El; mai des Îi spunem că nu avem timp.
Rugăciunea, Liturghia, Spovedania, împăcarea cu celălalt sunt împinse spre un „mai târziu” care riscă să nu mai vină niciodată. Munca este necesară, familia este binecuvântare, casa și grija pentru ziua de mâine sunt firești, dar toate își pierd măsura atunci când ocupă locul lui Dumnezeu. Omul poate ajunge astfel cu agenda plină și cu sufletul gol, conectat la întreaga lume și totuși înstrăinat de propria inimă. Nu lipsa lucrurilor ne sărăcește întotdeauna, ci uneori mulțimea lor, atunci când nu mai lasă loc pentru ceea ce este esențial.
Și totuși Dumnezeu nu renunță. Împăratul îi trimite pe slujitori la răspântii și le poruncește să-i cheme pe toți pe care îi vor întâlni. Sunt adunați „și răi, și buni”. În această imagine putem recunoaște Biserica: nu adunarea celor fără greșeală, ci casa celor chemați de Dumnezeu din drumurile și rătăcirile lor. La Hristos nu venim pentru că suntem deja vindecați, ci pentru că avem nevoie de vindecare; nu pentru că suntem fără păcat, ci pentru că avem nevoie de iertare.
Dumnezeu nu așteaptă o biografie impecabilă, ci o inimă care are curajul să spună: „Doamne, acesta sunt. Am căzut, am rătăcit, dar am venit”. Evanghelia nu lasă însă iubirea lui Dumnezeu să devină justificare pentru nepăsarea omului. Împăratul găsește între cei veniți un om fără haină de nuntă și îl întreabă: „Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?”
Chemarea este dar, dar răspunsul presupune schimbare. Nu este suficient să intrăm în biserică; trebuie să-L lăsăm pe Hristos să intre în viața noastră. Putem aprinde lumânări și păstra întuneric în inimă, putem posti de la mâncare fără să postim de la răutate, putem rosti rugăciuni și refuza să iertăm. Credința care nu ajunge în felul nostru de a trăi rămâne o haină pe care n-am îmbrăcat-o.
Haina de nuntă se țese din lucruri aparent mici: dintr-un „iartă-mă” spus la timp, din puterea de a ierta când încă doare, din pâinea împărțită, din răbdarea oferită unui bătrân, din apropierea de cel singur, dintr-un bine făcut fără martori. Este credința devenită faptă, pocăința devenită schimbare și rugăciunea devenită iubire.
În fond, autenticitatea vieții creștine se vede mai puțin în ceea ce spunem despre Dumnezeu și mai mult în felul în care ne purtăm cu oamenii Lui. Rămâne însă o întrebare: dacă Dumnezeu ne cheamă la bucurie, de ce amânăm atât de des întâlnirea cu El? Poate pentru că trăim cu iluzia că avem timp. „Mâine mă rog, mâine mă împac, mâine mă spovedesc, mâine mă schimb.” Dar Dumnezeu ne întâlnește întotdeauna astăzi. Astăzi putem cere iertare, astăzi putem face binele amânat, astăzi putem îngenunchea după multă vreme și, chiar fără cuvinte frumoase, putem spune: „Doamne, am venit.”
Acesta este unul dintre marile daruri ale Evangheliei: posibilitatea întoarcerii. Oricât de mult am rătăcit, chemarea lui Dumnezeu rămâne deschisă. La fiecare Sfântă Liturghie ne este pusă înainte masa Împărăției, la fiecare Spovedanie ni se oferă șansa unui început nou, iar fiecare faptă de iubire face ca Împărăția lui Dumnezeu să devină puțin mai vizibilă în lumea noastră. Creștinismul nu este religia unei tristeți fără ieșire. Mormântul lui Hristos este gol. Destinația noastră este Învierea, iar Evanghelia de astăzi ne vorbește tocmai despre ospăț și întâlnire. Sfințenia nu înseamnă fuga de viață, ci descoperirea adevăratei Vieți în Hristos.
De aceea, când ieșim din biserică, Evanghelia trebuie să plece împreună cu noi. Nu ni se cere să schimbăm lumea într-o singură zi, ci să lăsăm întâlnirea cu Dumnezeu să schimbe ceva concret în noi: un cuvânt, o relație, o alegere, o rană pe care refuzam s-o iertăm. Uneori un singur pas făcut sincer spre Dumnezeu este începutul unei întregi învieri sufletești. Masa este pregătită, ușa este deschisă și chemarea răsună: „Toate sunt gata. Veniți la nuntă!”
Fericit este omul care nu mai răspunde cu „mâine”, ci are curajul să spună: „Doamne, vin!” Și să ne ajute Dumnezeu ca, atunci când va veni ceasul marii întâlniri, să purtăm haina unei vieți în care credința s-a făcut pocăință, iertare și iubire și să putem spune, cu smerenie și bucurie: „Doamne, m-ai chemat, iar prin mila Ta am ajuns acasă.”
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
