Hristos revine în Capernaum. Pe partea „legalistă” a locului, pe partea de lume unde fariseii contau. Contau asemeni porcarilor, oameni cu influență, după cum ați văzut, în Gadara. Întotdeauna paznicii se cred mai importanți decât Legea și mai importanți decât ceilalți oameni. Slavă Domnului că Hristos nu ține cont de ei.
Altfel cum ar fi fost lectura unei Evanghelii în care vindecă paraliticului ar fi fost urmată de obstrucționarea ridicării din patul neputinței? Cum ar fi făcut dovada vindecării slăbănogului Iisus Hristos dacă nu i-ar fi îngăduit amărâtului ridicarea din patul în care zăcea, slăbănogit? Și pentru a le arăta că nu pricep nimic dacă nu se adresează vederii lor vindecarea sufletului omului. De unde și legătura pe care unii o văd între suferința fizică și cea sufletească. Deși, uneori, faptul că îți rupi un picior la schi pentru că nu știi să schiezi nu are nicio legătură cu nicio altă traumă decât lipsa de cultură sportivă în domeniu. Ori lipsa de îndemânare. Așa cum neiertarea care vine din orgoliu naște monștri urâți ai lipsei de soluții sociale.
Pedagogia pildei aici își construiește rezistența. În gestul ridicării din neputință. Lipsa de voință în a nu mai păcătui va fi invalidat și puterea purtării prin viață a omului. Numai cine cunoaște boala cronicizată care roade din el știe că nu are decât un singur partener de vindecare: Hristos. Care scoate din inima sa mai întâi îndoiala și lipsa de realism, acel soi fals de optimism care îl derutează dându-i speranțe deșarte. În Hristos vedem că lucrurile se schimbă fundamental. Aproape că simțim turnura cuvintelor Mântuitorului schimbând viața omului. Cât suntem încă în viață nu avem decât o soluție. Să credem. Să fim optimiști, dar cu sens în Hristos.
Fariseii – de atunci și de acum – sunt de plâns. Nu știu lua locul omului aflat în suferință. Citesc Scriptura, dar pierd din vedere omul. Ori pierzând omul, pierd sensul prezenței în lume a Dumnezeu-Omului. Se transformă în cârtitorii binelui omului, apreciind parcă mai mult suferința lui decât revenirea lui la viață. Ori Domnul Hristos tot ce atinge se transformă în viață. Pentru că, dacă citim atent momentul din Scriptură, El nu vindecă numai paralizia slăbănogului, ci dă glas mulțimii. Care sigur că se înspăimântează, dar și recunoaște minunea, slăvind pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere.
De aceea îmi pare că aici, cu vindecarea slăbănogului, pregustăm oarecum din curajul Ucenicilor Domnului Hristos în dimineața Învierii. Un curaj care nu mai tace și nu mai înghite teoriile teologice ale fariseilor. Este lecția cea mai de preț a Evangheliei. Dumnezeul nostru Cel Viu ne vrea vii. Așezați în vindecare și adevăr.
Îți mulțumim pentru că alegi să te informezi din ziarul Sibiu 100%. Poate ai informații din comunitate și vrei să le împărtășești cu noi. Scrie un mesaj pe e-mail [email protected] sau WhatsApp 0752.060.007
