Adrian Ordean are nevoie să se întoarcă acasă… Și o face de fiecare dată cu sufletul plin. Am vorbit cu el despre copilăria din cartierul de pe Calea Dumbrăvii, despre mama săsoaică din Nou Săsesc, despre bunicul care a adus primul radio în sat din America și despre cum se compune muzică într-o lume în care AI-ul amenință să scrie cântece în locul oamenilor.
S-a născut în Sibiu, pe Calea Dumbrăvii, pe 10 martie 1955. A învățat vioara la 6 ani, pentru că era „mai ușor de procurat” și avea deja 100 de compoziții la 15 ani. A ridicat o sală întreagă în picioare în Polonia cu un solo de bas la 17 ani. A scris „Fata din vis”, „Pseudofabula” și „După ani și ani” și a stat la baza a două dintre cele mai iubite trupe din România: Compact și Roșu și Negru. Adi Ordean, Cetățean de Onoare al Sibiului și al județului Sibiu, va concerta mâine, 2 octombrie, la Sibiu, la Casa de Cultură Ion Besoiu.
E vorba de un concert aniversar, la 55 ani de activitate,care va reuni formațiile Compact, A.S.I.A., RIFF și Amadeus, dar și artiștii Dida Drăgan, Taylor, Dominique Simionescu, Adrian Orlea, Gabi Nicolau, Denise Ordean, Anabelle Bălăceanu, Rodica Popa Comăniciu, Ovidiu Alexandru Stan, Iulia Perpelea și Jessica Maria Coțofană.
Pe scenă vor fi prezenți și interpreții de la Domy Music Star, organizatorul evenimentului.
Sibiul a rămas întotdeauna un reper de suflet pentru mine
Ce reprezintă pentru dumneavoastră Sibiul și cum vă reîntoarceți aici?
Păi Sibiu e totul, pentru că aici m-am născut, pe 10 martie 1955. Am locuit pe Calea Dumbrăvii, undeva acolo. Țin minte că de acolo am mers și la grădiniță, și la școală. Deci primii ani de viață au fost aici, la Sibiu. Aici am avut părinții, rudele, prieteni. Și, din fericire, mai am încă o grămadă de prieteni. Și să știți că atunci când a trebuit să plec din Sibiu, că a trebuit să plec, nu a fost ușor deloc. Dar am luat hotărârea și am plecat. Am zis că trebuie să văd ce fac cu viața mea. Însă Sibiul a rămas întotdeauna un reper de suflet pentru mine.
Și pentru simplul faptul de câte ori, mutat fiind, plecam în turneu și treceam prin Sibiu, așa, mi se umplea sufletul de bucurie. Dar aici erau părinți, aici erau prietenii. De aceea și, de-a lungul timpului, am avut și multe concerte la Sibiu. A fost foarte frumos.
Plus că Sibiul e un oraș superb! Cum să nu-ți fie drag de el? E imposibil să treci prin el și să nu rămâi impresionat!
Trei titluri sibiene de Cetățean de Onoare. Armonica din America și corul bisericii din Nou Săsesc
Acum, și faptul că sunteți Cetățean de Onoare al Sibiului e, cumva, o redare dinspre oraș spre dvoastră a unei prețuirii și recunoașterii dăruirii pentru ce reprezentați pentru oamenii de aici.
Exact, exact! Am primit niște distincții extraordinare. Și sunt Cetățean de Onoare și al orașului Sibiu, și al județului Sibiu. Și mai sunt Cetățean de Onoare al comunei Spring, un sat undeva lângă Cunța, de unde este tatăl meu. Oamenii au fost foarte impresionați pentru că în cartea pe care am scris-o eu, După ani și ani, am povestit multe lucruri de acolo, de la Cunța, de la Spring, unde petreceam verile alături de verii mei. Și iată că sunt Cetățen de Onoare și la Spring.
Armonica din America și corul bisericii din Nou Săsesc
V-aș chema puțin spre acea copilărie. Și mi-ar plăcea să-mi spuneți de unde a pornit această predispoziție spre muzică? Aveți pe cineva în familie care s-a îndeletnicit cu muzica?
Da, și eu am întrebat lucrul acesta. Am întrebat-o pe mama și mi-a spus că în tinerețe tatăl meu a cântat la un instrument care se numește armonică. E un instrument asemănător cu acordeonul, doar că în loc de clape are niște taste, ca la mașina de bătut, mașina de scris de pe vremuri.
Armonica aceasta a adus-o din America bunicul meu, pentru tata. Bunicul meu a umblat mult prin America la muncă, dar a fost unul dintre cei care s-au întors în sat. El a adus primul radio în sat.
Iar mama mea cânta și ea, în corul bisericii, în Nou Săsesc, de unde era ea. Era săsoaică și a cânta foarte bine! Singurul lucru pe care îl regret în viața mea a fost că nu am vrut să învăț limba germană. Pentru că ea s-a chinuit cu mine, mi-a luat și profesor, însă nu am reușit. Și aceasta a fost din cauza anturajului și copiilor. Pentru că țin minte că atunci când mergeam la joacă, pe mine mă numeau hitlerist. Și asta m-a făcut să nu vreau să învăț! Cam asta a fost.
Ați confirmat pe parcurs că ați avea astfel de tendințe?
(râde copios)
Vioara care scârțâie horror și chitara care s-a lipit de suflet
Cum a început să vă bântuie/curteze muzica?
Părinții au fost inspirați și la șase ani m-au dat la școală de muzică. Mi-au cumpărat la vioară, pentru că au considerat că vioara era un instrument mai accesibil, mai ușor de procurat. Și au făcut foarte bine. Deci la șase ani am început cu vioara și am studiat. Dar la vioară, în primii ani de studiu, ești tentat să o dai deoparte, să o lași. Pentru că ai senzația că e ceva înfiorător. În doi ani de zile, și scoți pe corzi niște scârțâieli cumplite, e horror! Dar după ce treci de această etapă, constați că vioara e un instrument fantastic! O poți controla cum vrei. Pentru că dacă la pian poate apeși pe clapa aceea, sună nota aceea, și de fiecare dată sună la fel (mai piano sau mai forte), la vioară nu ai un spațiu unde să pui degetul. Dacă ai ureche, îl pui acolo unde trebuie, dar n-ai niciun reper. E un instrument greu, dar este fantastic!
Am mers mai departe la liceul de muzică, unde am făcut și pian tehnic. Dar pe când eram de vreo 15 ani, cineva, un vecin de pe strada Nouă (că acolo locuiam pe atunci), și-a cumpărat o chitară. Și când am pus mâna pe chitară, nu știu, parcă… s-a lipit efectiv de mine!
Cu chitara am fost autodidact. Cu toate că am învățat destul de greșit să prind acorduri și să cânt la chitară, pentru că eu aveam doar teoria în cap, dar nu știam să cânt. Dar am văzut cum se face și chitara după aceea a fost stindardul cu care am mers până în ziua de astăzi.
E un instrument fantastic și știu că mi-au cumpărat ai mei cu greu o chitară românească și de aici a început pasiunea pentru chitară.
100 de compoziții la 15 ani și un solo de bass care a ridicat Polonia în picioare
Sunteți unul dintre cei mai prolifici compozitori. Cum a fost tranziția dinspre o pasiune timpurie pentru instrumente, înspre o la fel de mare dăruire și har pentru compoziție?
Cred că atunci când am venit eu pe lume am avut un săculeț la mine cu ceva… Cu niște sclipici, ceva pentru a crea muzică. Nu știu cum să explic lucrul acesta. Dar l-am simțit din prima. Iar acasă am întors de multă ori vioasa ca pe o chitară și cântam tot felul de cântece și mă acompaniam la pian. Pentru că atunci când am intrat în grupul Stereo, acela sibian, primul meu grup, Adrian Orlea, care era solist vocal acolo, m-a întrebat dacă știu să compun ceva. Și am zis: Da, știu și am deja o sută de compoziții. Deci când eram de 15-16 ani aveam deja o sută de compoziții!
Dar începutul-începutul n-a fost cu chitara totuși. Am început cu o chitară bas și am cântat jazz cu vestitul Vocal Jazz Quartet din Sibiu. Condus atunci de Nicolae Ionescu. Am fost pe atunci la festivaluri în țară, am fost și în străinătate… Am fost în Polonia, aveam 17 ani și am cântat la un festival de jazz cu cei mai mari muzicieni din lume. Și la numărul nostru eu am trebuit să fac un solo de bas. Și țin minte și acum! Am ridicat toată sala în picioare. Era entuziasmul tinereții de atunci…
Mașinăriile nu creează
Că tot vorbim de vremuri și etape, cum percepeți schimbările acestea condiționate de tehnologie, inclusiv în muzică? Și mă refer acum în special la compoziție, la modul în care lucrați dumneavoastră oarecând și la preluarea, în cea mai mare parte, a procesului producției de către tehnologie?
Da, muzica se face mai ușor în ziua de astăzi. Să nu mai vorbim de AI și de soluții de acest gen. Eu, având încă studioul de producție și activând și în aceste perioade, sunt destul de cuplat la ce se întâmplă. Dar trebuie să nu uităm un lucru. Că melodiile, liniile melodice, cântecele vin din cele mai vechi timpuri. Din cele mai vechi timpuri s-au compus cântece frumoase, pornind de la blues, dacă vrei, până la rock’n’roll, pop și până la inventarea AI-ului. Au fost oameni extraordinar de capabili, care au știut să compună, știu și în ziua de astăzi și compun extraordinar.
Inteligența artificială e bună în multe, multe chestii, și în muzică. Dar nu să-ți facă ea muzica. AI-ul nu este un creator, este o mașinărie. Iar mașinăriile nu creează. Mașinăriile fac ce le spui tu. Iar în momentul acesta sunt destul de mulți compozitori sau muzicieni care preferă să nu lucreze cu AI, pentru că doar îi încurcă. Pentru că el nu face altceva decât să selecteze seting-uri din toate melodiile pe care le auzim noi la radio, le combină și iese un cântec extraordinar, dar care parcă seamănă cu multe altele. Așa că eu merg înainte cu ce-mi zice mie sufletul.
Despre AI, copii și aplauze
Mai compuneți?
Da, mai compun, cum să nu? Și în ultima vreme îmi face o mare plăcere să compun pentru copii. Nu știu de ce. Îi simt mai simt mai sinceri, sunt altfel. Un copil doar când te privește, vezi în ochii lui ceva acolo, deosebit! Și dacă sunt nervos sau indispus, vine nepoata mea, care are 10 ani, și mă topește în două secunde!
De unde vine flexibilitatea aceasta a dumneavoastră? Ați pornit cu rock-ul, ați trecut la pop foarte ușor, ca să amintesc doar de trupa ASIA, pe care ați lansat-o. Cum reușiți să țineți pasul cu tot ce se întâmplă în domeniul muzicii și să aveți această adaptabilitate?
Știți cum e, ca în orice meserie pe lumea acesta, încerci să ții pasul. Toată lumea zice că meseria se fură. Nu furi, dar trebuie să asculți. Asculți unde se duce muzica, ce place oamenilor, cum evoluează lucrurile. Eu întotdeauna mi-am dorit ca atunci când urc pe scenă să obțin cea mai mare putere a acestui ritual global, care sunt aplauzele. Pentru că peste tot în lume aplauzele spun ceva. Și am vrut întotdeauna să fiu aplaudat dacă urc pe scenă și prezint ceva.
Și așa am reușit să supraviețuiesc atâția ani de zile. Pentru că au fost perioade în România când te duceai la concert doar pentru ce erai tu ca artist. Dacă erai bun, lumea venea și plătea biletul pentru tine și tu trăiai din banii aceia. Nu ca acum, că face Primăria concertul, tu te duci în Piață și cânți, și îți dă și ție un onorariu. Atunci dacă erai bun, erai plătit pentru munca ta.
Și asta am înțeles de-a lungul timpului, că e un anumit gen de muzică pe care trebuie să-l faci ca să câștigi inima publicului. Eu am fost la Roșu și Negru, cu Liviu Tudan. Îi spuneam tot timpul că vreau să cântăm mai dur și mai… riffuri de chitară, chestii… El era un pop, așa, ca gen de muzică Roșu și Negru, pe vremea aceea. Și îmi zicea: Nu, nu! Ce e aia? Și a venit într-o zi cu o piesă Liviu Tudan, cu o piesă gen country și a zis: Hai să o facem pe asta!
Am apucat să repetăm. Și m-am enervat pe acolo și am zis: Hai, măi, ce e cu prostia asta? Din asta am și eu un cântec. Și a zis: Da? Ia, cântă-mi, mă, să aud ce ai tu! Și aveam un country, l-am cântat. Cântecul se numea Pseudofabula. „Într-o, nu știu care, seară, într-o nu știu care vară…” Și Liviu a auzit cântecul și a zis: „Ok. Uitați cu ce am venit eu de acasă și v-am arătat până acum! Uitați și facem cântecul ăsta! Și vom trăi cel puțin 5 ani de acum încolo, liniștiți, datorită acestui cântec!” El a avut dreptate, dar nu în totalitate. Pentru că nu au trecut 5 ani, au trecut 40. Și dacă noi cântăm cântecul acesta acum, fredonează toată lumea!
Fără scandaluri, cu cruciulița la gât
Sunteți o persoană care și-a gestionat foarte discret viața personală. Fără excese, scandaluri și toate celelalte de gen. Cum găsiți acest echilibru?
Nu știu, cred că așa e, firea mea. Nu sunt extraordinar de dornic, de petreceri, de evenimente mondene. Că acolo de obicei se întâmplă discuțiile, întâlnirile. Mi-a plăcut foarte mult să mă ocup de muzică. Cred că aici a fost un câștig al meu, pot să zic așa. Pentru că am învățat de mic ceva: ca să faci performanță, să zicem, la un instrument, trebuie să studiezi. Când eram cu vioara, aveam câte două ore de studiu pe săptămână la liceul de muzică, ore de instrument, de vioară. Dar pentru asta mergeam la o altă profesoară, în particular, cu care studiam în timpul săptămânii. Și aceasta nu era nimic față de studiul personal, acela în care studiezi tu singur cu vioara. Și am învățat că nu am timp pentru altceva! De multe ori am râvnit să mă duc la o terasă cu prietenii sau pe la ștrand. Dar nu puteam, pentru că nu aveam timp! Cu asta m-am obișnuit și asta am făcut tot timpul.
După, mi-am deschis studioul și asta mi-a mâncat toată viețișoara, nu mai aveam timp de nimic. M-am obișnuit așa și am considerat că e mai important să fac ceea ce m-am pregătit, să fac muzică.
Și o întrebare de suflet. Am văzut că părați o cruciuliță la gât. Ce înseamnă pentru dumneavoastră Dumnezeu?
Înseamnă foarte mult. Nu există zi în care să nu mă rog. Am ritualul meu în fiecare seară, mă rog, am rugăciunile mele, cred în felul meu. Nu sunt un tip care merge la biserică în fiecare zi sau își face cruce pe lângă fiecare biserică. Nu fac întotdeauna, ci când îmi aduc aminte. Dar cred în Dumnezeu. Sper că fac bine ceea ce fac. Și că voi fi primit acolo unde trebuie.
Iar cruciulița aceasta o am de pe la 25-26 de ani. Mi-a dăruit-o o prietenă. Și de atunci o port la gât. S-au adunat niște ani.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
