Am mers la filmul lui Dumitru Budrala cu gândul să scriem despre lansare. Am plecat cu povestea unui prieten care și-a regăsit, pe ecran, o parte din copilărie. Prin emoțiile lui, documentarul deschide un drum către lumea păstorilor și către rădăcini de care ne îndepărtăm, uneori fără să ne dăm seama.
Intenționam să scriem despre „Calea Laptelui”, filmul lui Dumitru Budrala: despre povestea pe care o urmărește, despre oamenii din fața camerei și despre o lume pe care documentarul o aduce aproape de public.
După proiecție, ne-am întâlnit cu un cunoscut. Din discuția care a urmat, am înțeles că aveam în față o altă cale de a spune povestea filmului: prin ceea ce trezise într-un om care cunoștea această viață.
Crescuse într-un sat de munte, într-o familie de ciobani. Mai târziu alesese alt drum, dar păstrase amintirile, gesturile și înțelesurile unei copilării petrecute în apropierea turmelor. Pe ecran regăsise ceva ce îi aparținuse. Iar lângă el se aflase fiul său, pentru care aceleași secvențe deschideau o lume cunoscută doar din poveștile de noapte bună. Am ales să ducem către cititori emoția acestei întâlniri. Filmul văzut prin memoria unui spectator spune ceva și despre distanța care se așază între generații.
Calendarul unei copilării
Pentru el, anul copilăriei avea repere legate de mersul oilor. Întoarcerea acasă pentru iarnă și sărbători, fătatul, tunsul,curățatul copitelor, îmbăiatul și pregătirea unei noi plecări. Primăvara aducea drumul către munte, iar viața familiei se organiza în jurul acestor schimbări. În spatele lor erau muncă, griji, despărțiri și revederi. Oamenii de acasă și cei plecați cu turma trăiau aceeași răspundere, fiecare din locul lui.
Filmul i-a adus înapoi acest calendar. A recunoscut preocupările oamenilor și felul în care grija pentru animale intră în aproape fiecare hotărâre. A recunoscut o viață în care familia, munca și anotimpurile sunt strâns legate.
Bucuria revederii a fost cu atât mai mare cu cât putea să împartă aceste amintiri cu fiul său. Copilul vedea lucruri despre care poate auzise, dar pe care nu le cunoscuse nemijlocit. Aici am simțit și o undă de tristețe: ceea ce pentru tată fusese firescul copilăriei ajunsese, pentru fiu, o descoperire făcută într-o sală de cinema.
Păstorii și drumurile lor prin munții Europei
Din Balcani, prin Carpați și până în Tatra, urmele acestei culturi pastorale se regăsesc în organizarea stânelor, în prelucrarea laptelui și în vocabular
Povestea acestei familii se întâlnește cu o istorie mult mai largă. De-a lungul secolelor, păstorii au legat prin drumurile lor regiuni pe care astăzi le privim separat, așezate între granițe și nume de țări. În această istorie, comunitățile vlahe au avut un rol însemnat. Termenul a desemnat, în contexte diferite, populații romanice, dar și grupuri definite prin ocupația pastorală ori prin anumite forme de organizare și drepturi. Moștenirea lor a circulat și prin contactul cu alte comunități, care au preluat și adaptat cunoștințe, cuvinte și obiceiuri.
Din Balcani, prin Carpați și până în Tatra, urmele acestei culturi pastorale se regăsesc în organizarea stânelor, în prelucrarea laptelui și în vocabular. Apropierea dintre „baci” și „baca”, denumirea conducătorului stânei în spațiul polonez, păstrează ceva din legăturile construite de-a lungul munților. Spre apus, izvoarele istorice urmăresc comunități numite vlahe sau morlace în Dalmația și până în Istria, unde deplasările pastorale s-au împletit cu strămutările provocate de războaie și cuceriri.
Păstorii puteau fi numiți, în sensul priceperii lor, stăpânii munților. Cunoșteau apa, pășunea, vremea și trecerile. Cum spunea Petru, personajul principal din film, acolo, în munți, chiar și în timpul comunismului el se simțea liber. Poate chiar mai liber decât acum. Știau cât poate duce un animal, când trebuie pornit și unde poate fi oprită turma. Această cunoaștere se învăța alături de alți oameni, prin ani de muncă și de încercări.
În „Calea Laptelui”, istoria aceasta capătă chipuri. Devine gest, răspuns, grijă și hotărâre luată într-o zi obișnuită.
Calmul care vine din experiență
Dintre toate lucrurile regăsite în film, cunoscutul nostru vorbea cu o emoție aparte despre calmul ciobanilor. Îl impresionase felul în care întâmpinau dificultățile. În reacțiile lor simțise experiența unor oameni obișnuiți să caute o soluție și să ducă lucrurile mai departe. Animalul trebuie îngrijit, turma trebuie păzită, ziua trebuie continuată. Pentru un spectator din afara acestei lumi, multe situații pot părea greu de depășit. Pentru ei, există o memorie a muncii: ceea ce au văzut la părinți, ceea ce au învățat singuri și ceea ce știu că trebuie făcut. Și adesea, orice furtună trece mai ușor cu un gram de umor.
Această siguranță l-a dus cu gândul la oamenii copilăriei sale. La o anumită împăcare cu rostul ales, care nu înlătură oboseala și nici grijile, dar le face suportabile.
În relațiile de familie observase aceeași așezare. În felul în care îi percepuse pe oamenii de pe ecran, bărbatul și femeia erau parteneri care se puteau sprijini unul pe celălalt. Peste tot simți respectul și grija pe care fiecare și-l poartă în cadrul familiei. Fiecare purta o parte din greutatea vieții lor. Iar în centrul acestei vieți se aflau copiii: pentru ei se muncește, se adună și se fac planuri. Ei dau un sens viitorului, dincolo de ziua care trebuie dusă la capăt. Legătura cu natura și credința în Dumnezeu completau această imagine. Într-o asemenea existență, omul își cunoaște puterile, dar și limitele. Poate munci, poate veghea, poate pregăti. Vremea, sănătatea și multe dintre încercările care vin rămân însă dincolo de voința lui.
Sub căciulă se află oameni care înțeleg mult, observă atent și știu să spună lucrurilor pe nume.
Istețimea de sub căciulă
Discuția noastră a avut și momente de bucurie. Își amintea umorul personajelor, răspunsurile lor rapide și potrivite, felul în care găseau replica fără să pară că o caută. Vedea în ei inteligență, spirit de observație și o siguranță a vorbirii care ar putea ține oricând atenția unei săli. Sub căciulă se află oameni care înțeleg mult, observă atent și știu să spună lucrurilor pe nume.
Poate tocmai această apropiere face ca îngrijorarea pentru viitorul lor să fie atât de puternică. După ce ajungi să îi cunoști, întrebarea despre dispariția unei ocupații străvechi devine o întrebare despre oameni, familii și tot ceea ce riscă să rămână fără urmași.
Ce vor mai cunoaște copiii noștri
În mărturisirea lui revenea sentimentul unei lumi căreia îi rămâne tot mai puțin loc. O viață întemeiată pe deplasarea turmelor are nevoie de drumuri și pășuni, dar și de oameni dispuși să îi accepte exigențele. Are nevoie de răbdare, de pricepere și de atașamentul față de animale, de oameni cărora să le fie drag de vite ! Se întreba cine va mai învăța toate acestea. Cine va mai alege să plece cu turma și cine va mai avea cui să transmită ceea ce știe.
Filmul îi adusese o parte din copilărie înapoi. Prezența fiului său îl făcea însă să privească înainte: cât din această lume va mai putea cunoaște copilul în afara ecranului?
Poate aici se află una dintre puterile documentarului lui Dumitru Budrala. Fiecare spectator vine cu propria memorie. Pentru unii, imaginile pot trezi amintirea bunicilor, a unui sat sau a unui fel de a trăi de care s-au îndepărtat. Pentru alții, sunt întâlnirea cu o realitate despre care știau foarte puțin. Pentru cunoscutul nostru, sentimentul era limpede: odată cu pierderea acestei lumi, ar dispărea și ceva din el. De fapt, asemeni zilei Paștilor, acest film reînviase în sufletul lui o memorie pe care o credea pierdută.
La final aflase că Petrică, fiul lui Petru, s-a căsătorit între timp și are trei fetițe. Ne gândeam că, mai mult ca sigur, Petrică va mai munci să-i vină și un fecior. Iși amintise de un unchi care avusese 6 fete și, intr-un final, al șaptelea copil fusese băiatul pe care îl așteptase să-i preia cojocul și bâta. Vestea îi rămăsese în minte. Dincolo de îngrijorările spectatorilor, oamenii își continuă viața, își întemeiază familii și își cresc copiii.
Cine va prelua turma și cine va învăța drumurile rămâne o întrebare deschisă. Plecaserăm să scriem despre lansarea unui film. După discuția cu el, ne-a rămas imaginea unui tată care își regăsise copilăria și încercase să i-o arate fiului său. Pentru câteva ore, între cei doi se deschisese un drum către aceeași lume. Drumul Laptelui !
Îți mulțumim pentru că alegi să te informezi din ziarul Sibiu 100%. Poate ai informații din comunitate și vrei să le împărtășești cu noi. Scrie un mesaj pe e-mail [email protected] sau WhatsApp 0752.060.007
