Minunea învierii fiicei lui Iair și vindecarea femeii cu scurgere de sânge reprezintă icoana manifestării supreme a puterii lui Hristos asupra bolii și a morții, revelându-ne că o credință smerită este puntea universală către restaurarea omului. Pagina evanghelică a Duminicii a XXIV-a după Rusalii (Luca 8, 41-56) nu este o simplă cronică a două minuni petrecute pe străzile aglomerate din Capernaum.
Ea este o profundă lecție de viață, o teofanie în care Dumnezeu coboară în cele mai adânci abisuri ale durerii umane pentru a ne arăta cum se transformă disperarea în biruință și moartea într-un simplu somn. Textul acesta nu ne vorbește despre minuni spectaculoase făcute de Iisus ca să dea bine în fața camerelor de luat vederi ale istoriei, ci despre cum Dumnezeu sparge protocolul disperării noastre, arătându-ne că nicio moarte nu e definitivă când intră El pe ușă.
Dacă privim atenți la textul Sfântului Evanghelist Luca, descoperim o poveste tulburătoare despre doi oameni care n-aveau aparent nimic în comun, dar pe care i-a înfrățit aceeași durere cumplită. Mântuitorul Se întorcea din ținutul Gadarenilor. Acolo fusese alungat de localnicii care prețuiseră mai mult turmele de porci decât eliberarea unui om din ghearele demonilor; Îl alungaseră pe Dumnezeu pentru că le dăduse peste cap economia locală. Întors în Galileea, în Capernaum, Iisus este întâmpinat de o mulțime uriașă care Îl aștepta cu ardoare.
Din această masă anonimă se desprinde un domn local, om cu responsabilitate religioasă, am zice azi „om important”: Iair. Nu era un oarecare, ci „mai-marele sinagogii”. În termeni actuali, revin, era un stâlp al comunității, un om din sistemul religios oficial care, de cele mai multe ori, Îl privea pe Iisus cu multă suspiciune. Dar mândria din noi se prăbușește instantaneu când ne lovește drama în propria casă.
Iair uită de funcție, uită de ce o să zică lumea, uită de demnitate și se aruncă la picioarele unui tâmplar din Nazaret. Acasă îi murea singura fiică, o copilă de doar doisprezece ani. Când îți moare copilul, nu mai ai timp de teologie simandicoasă; vrei doar ca Dumnezeu să facă ceva.
Pornește Iisus spre casa lui Iair, înconjurat de o mulțime care Îl sufoca pe străzile înguste și pline de praf. În toată această nebunie, se produce o întrerupere de un dramatism incredibil. O femeie necăjită, care de doisprezece ani – exact vârsta copilei lui Iair! – suferea de o scurgere de sânge, se apropie pe la spate.
Femeia aceasta era, conform legii levitice, un paria. Era declarată „necurată”, n-avea voie să atingă pe nimeni, n-avea voie să intre în templu, fiind o izolată social și o condamnată la singurătate. Își cheltuise toți banii pe la medici și nimeni nu o ajutase. Femeia aceasta nu strigă, nu face scandal, ci are o credință timidă, dar de o forță atomică. Se gândește: „Dacă mă voi atinge măcar de poala hainei Lui, mă voi tămădui”. Se întinde prin mulțime, atinge ciucurii hainei Mântuitorului și, în acea secundă, izvorul sângelui ei se usucă.
În acel moment pe care mintea noastră modernă și grăbită cu greu îl pricepe, Iisus Se oprește în loc și întreabă: „Cine s-a atins de Mine?”. Petru, mereu gata să dea explicații logice, Îi spune: „Învățătorule, mulțimile Te îmbulzesc și Te strâmtorează, și mai întrebi cine s-a atins?”. Dar Iisus insistă: „S-a atins de Mine cineva, căci am simțit o putere care a ieșit din Mine”.
Întrebarea Domnului nu trădează ignoranță. Hristos știa exact cine s-a atins de El, dar a vrut să o scoată pe această femeie din ascunzișul fricii ei. A vrut să o vindece nu doar de boala de sânge, ci și de boala rușinii și a izolării. Când ea vine tremurând și cade în genunchi, mărturisind totul, Iisus o mângâie cu cele mai calde cuvinte: „Îndrăznește, fiică! Credința ta te-a mântuit. Mergi în pace”. O numește „fiică” pe cea pe care societatea o numea „nenorocită”.
Să ne imaginăm însă ce era în sufletul lui Iair. El se grăbea, fiecare secundă conta pentru fiica lui care trăgea să moară, iar Iisus Se găsea să stea la povești cu o femeie pe stradă. Cât de des Îi reproșăm și noi lui Dumnezeu că întârzie, spunându-I în sinea noastră: „Doamne, eu am o urgență acum, și Tu Te ocupi de alții?”.
Exact când Iisus vorbea încă cu femeia salvată, se produce dezastrul. Vine un mesager de acasă de la Iair și îi spune direct, cu acea brutalitate pe care doar veștile proaste o au: „A murit fiica ta. Nu-L mai supăra pe Învățătorul”. Gata. Cortina a căzut. În logica omenească, moartea e punctul în care dosarul se închide și se pune la arhivă. Nu mai ai ce să-I ceri unui învățător în fața unui cadavru.
Dar Iisus prinde din zbor cuvântul mesagerului, îl blochează înainte ca el să-i spargă inima tatălui, și îi spune lui Iair: „Nu te teme! Crede numai și se va izbăvi”. Ce cuvânt uriaș! Hristos nu-i dă pastile de optimism ieftin, ci îi cere să schimbe registrul: să treacă de la logica fricii la logica credinței. Ajunși la casă, jale mare. Rudele plângeau, vecinii se tânguiau zgomotos – așa cum se face de multe ori, cu mult zgomot, dar fără nicio speranță. Iisus intră în casă și le spune o vorbă care îi face pe toți să râdă de El: „Nu plângeți; n-a murit, ci doarme”.
Oamenii Îl luau în râs pentru că ei vedeau realitatea clinică: fetița era rece, nu mai respira. Dar pentru Dumnezeu, moartea nu este o anihilare, ci un somn din care te poți trezi dacă te strigă Cine trebuie. Iisus dă afară toată gura-cască. Îi ia doar pe cei trei ucenici stâlpi (Petru, Ioan și Iacov) și pe părinții copilei. Intră în camera unde zăcea fetița, o apucă de mână – un gest interzis de lege, căci atingerea de un mort te făcea necurat, dar Hristos nu Se întinează, ci curățește El totul – și strigă cu autoritate dumnezeiască: „Copilă, deșteaptă-te!”.
În acel moment, duhul ei se întoarce în trup, iar copila se ridică în picioare. Iar ca să le arate că nu-i o fantomă sau o scamatorie spirituală, Domnul le dă o poruncă incredibil de practică: „Dați-i să mănânce”. Ce realism minunat are Dumnezeu! După ce face o minune care zguduie universul, Se îngrijește ca fetiței să nu-i fie foame.
Exegeza patristică și duhovnicească ne arată că Dumnezeu nu are clienți preferențiali. La El vin în ecuație, în aceeași zi, mai-marele sinagogii și o femeie de la marginea societății. Pe amândoi îi unește numărul 12: fetița avea 12 ani de viață, femeia avea 12 ani de chin. Acolo unde se terminase bucuria lui Iair, începuse calvarul acestei femei. Hristos le împletește destinele ca să ne arate că în fața Lui nu contează haina, funcția sau contul în bancă, ci doar inima care se smerește.
Totodată, înțelegem că Biserica nu este un muzeu de oameni perfecți, ci un spital de urgență. Femeia aceea s-a atins de haină pe ascuns pentru că îi era rușine de boala ei. Câți dintre noi nu venim la biserică cu „scurgeri” de răutate, de invidie, de deznădejde, ascunși sub haine de sărbătoare frumoase? Ne e rușine să ne vadă lumea. Dar Hristos ne spune: „Nu te mai ascunde! Ieși în față, spune-Mi durerea și lasă-Mă să te vindec!”.
Această pagină evanghelică devine extrem de actuală pentru vremurile noastre, în care suntem bombardați de panică, de frica de boală și de anxietate. Ea ne învață să nu ne mai temem. Când lumea îți spune: „Ești terminat, proiectul tău a murit, căsnicia ta e praf, nu mai supăra pe Dumnezeu degeaba”, Hristos îți șoptește la ureche, exact ca lui Iair: „Nu te teme! Crede numai!”.
Învierea fiicei lui Iair anticipează Învierea proprie a Mântuitorului și învierea de obște a noastră, a tuturor. Ea ne demonstrează că trupul nostru este menit pentru nemurire. Să nu lăsăm zgomotul lumii și râsetele necredinței să ne fure speranța. Moartea nu are ultimul cuvânt; ultimul cuvânt îl are Învățătorul care ne ține de mână și ne spune: „Deșteaptă-te!”. Când Îl ai pe Hristos în viața ta, chiar și doliul se transformă în sărbătoare, iar moartea devine doar un somn din care ne vom trezi în brațele Lui.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
