Ca filosof atipic sau, mai degrabă, ca metafizician, Nae Ionescu (cu numele său adevărat: Nicolae C. Ionescu, 1890-1940) nu poate fi lăsat la o parte dintr-o istorie a filosofiei, a teologiei interbelice, pe scurt spus: a gândirii spaţiului cultural românesc. Dacă nu-şi află însă locul aici, printr-un fel de fraudă ascunsă sub eufemisticul chip al lipsei de originalitate, atunci e aproape imposibil să ocultăm opera de reflecţie a acestui autor în analiza metamorfozelor spiritualităţii noastre din prima jumătate a secolului XX. Vorbim îndeosebi de fenomenologia experienței religioase, de criza credinței care bântuia spațiul românesc, de Biserică receptată cu bunele și relele ei, de restaurarea ortodoxiei noastre, și asta pe fundalul restaurării metafizicii.
A fost o personalitate cu vocaţii paralele: filosof, logician, pedagog, teolog şi publicist. „Om de port” sau „apaș brăilean”, cum a fost numit de Vasile Băncilă, Nae Ionescu își va încheia prima parte a studiilor în oraşul naşterii (Brăila), după care, până în 1912, va fi student la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Funcţionează ca profesor la Liceul „Matei Basarab” din Capitală, după care pleacă în Germania, la Götlingen mai întâi, apoi la München, unde, în 1919, își va susţine doctoratul cu teza: Die Logistik als Versuch einer neuer Begründung der Mathematik (publicată mult mai târziu în Izvoare de filosofie, vol. II, 1943). Fiind în Germania, din octombrie 1916 şi până în august 1917, Nae Ionescu a fost luat prizonier de război şi dus în lagărul Celle-Schlass din Hanovra.
Odată cu 1919, după ce revine acasă şi după ce va fi, pentru scurt timp, profesor şi director la Liceul Militar „Mănăstirea Dealu” (unde-l va avea ca elev pe Petre Marcu, alias Petre Pandrea), Nae Ionescu își începe cariera universitară: asistent la Catedra de Logică şi Teoria cunoştinţei (la Constantin Rădulescu-Motru), conferenţiar (1921), docent universitar (1925), profesor (1937), o carieră inaugurată cu prelegerea „Funcţiunea epistemologică a iubirii” (1919). Va moşteni, cronologic, pe Vasile Pârvan, sub magia căruia învăţaseră studenţii, dar se va situa încă de la începutul vieţii sale academice în descendenţa directă a lui Nicolae Iorga, căci se recunoştea ca „unul dintre elevii săi cei mai «puri»: crescuţi adică în realismul istoric”, un fenomen românesc încărcat cu energie spirituală de marele cărturar.

A fost titularul unor cursuri de metafizică, filosofia religiei, logică şi istoria logicii, după cum a desfăşurat şi o consistentă activate de gazetar, înainte de toate la Cuvântul (1926-1933, 1938), unde o bună bucată de vreme a fost şi directorul publicaţiei şi unde şi-a exprimat fără dubii un „creştinism mistic, dogmatic şi ecleziologic”[1]. Interesat însă de studiile teologice ortodoxe, a înfiinţat revista europeană Ʌógoσ (pentru o perioadă scurtă), cu gândul de a face din capitala României un centru al dialogului teologic european asupra Bisericii Răsăritului[2], colaborează la Ideea europeană, Gândirea, Noua Revistă Română, Revista de filosofie, Vremea, Studii filosofice, Societatea de mâine, Predania, Buna Vestire.
Vremea pe care a trăit-o tânărul universitar Nae Ionescu era disputată între două tendinţe opuse, din a căror înverşunare condiţia umană a ieşit nu o dată sfârtecată. Pe de o parte, era „împărăţia Cezarului” (cu tendinţa de a deveni una totalitară), unde fisiunea nucleară şi inventarea bombei atomice constituiau adevărurile supreme – dar „parţiale”, spune Nicolae Berdiaev – şi unde se petrecea o folosire cu totul aparte a minciunii şi violenţei; pe de altă parte, era „împărăția Spiritului”, cea care putea, singura, să-l salveze pe om prin faptul că îi revela „lumina Adevărului integral”[3]. A-l întâlni pe Nae Ionescu în imperiul spiritualului la sfârşitul primei jumătăţi a deceniului trei din secolul trecut nu era un fenomen atât de conjunctural pe cât pare. Nu încerca, după cum spunea în introducerea cursului său de filosofie a religiei, să fie „oarecum la unison cu ritmul vremii”, după cum aceleaşi prelegeri ţinute la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti nu trebuia puse în relaţie „cu o mai mare religiozitate a lumii”[4].
„Tot la Nae ați rămas?”
Așa presimt că mă va întreba, cu o grimasă acră, un personaj de tot anost, Mr. Nobody, adică domnul „Nimeni”. E o întrebare deja obișnuită, deloc surprinzătoare pentru mine, una care a avut și are drept țintă și alte personalități incomode, încarcerate ideologic de mai multă vreme de culturnicii de serviciu ai unui regim politic ocult și acultural. Dacă veți înlocui numele filosofului sau teologului laic Nae Ionescu cu cele ale lui Eminescu, Vasile Băncilă, Mircea Eliade, Cioran, Horia Stamatu și, mai nou, Iorga sau Octavian Goga – și lista e neîncheiată, veți avea tot atâtea capete de intelectuali vinovate de vicierea spiritului românesc.
Să ne înțelegem bine: atâta știe să interogheze acest Mr. Nobody, adică „domnul Nimeni”, cel care deunăzi se lamenta pe un ton de dialog crâșmărit că „e prea mult Nae în cultura română” și că mai multe generații de „năiști” au alterat metabolismul acesteia. Pentru orice spirit critic sănătos, e limpede însă că o atare percepție ignară nu are între determinațiile sale nici urmă de raționalitate, de simț axiologic echilibrat, de respect pentru valorile care contează în relieful identității românești.
Nae Ionescu a fost un teolog laic, sintagmă cu nimic peiorativă, iar teologia lui, atâta câtă este şi cum este, se cuvine căutată nu doar în cursurile sale de filosofie sau metafizică, cum procedează unii, prelegeri deloc străine de înrâurirea teologiei ortodoxe, ci și în paginile de filosofie a religiei și îndeosebi în textele de publicistică religioasă din Cuvântul, Predania, Ideea europeană sau Gândirea. Pagini care constituie laolaltă un mod de a reflecta asupra teologiei ortodoxe, fără să aibă pretenţia că încheagă cumva vreun tratat sistematic de teologie. Vom constata aici un teolog conservator, sprijinit în mod fundamental pe „partea sănătoasă” (Eminescu) a tradiției, oferindu-ne o viziune osmotică dintre ortodoxia românească și rostul comunității alcătuite din români, credincioși sau nu. Critica sa este lipsită de orice urmă de menajament atunci când e vorba de adevărul creștin. Patriarhul, Sinodul și canoanele, alți ierarhi ai bisericii noastre, structurile de orice fel ale ortodoxiei noastre cu funcționarea și derapajele lor sunt doar unele dintre nucleele asupra cărora Nae Ionescu și-a îndreptat statornic reflecția deopotrivă evaluatoare și critică.
A fost, aşadar, un theo-log (așa ortografiază și editorul scrierilor sale), unul însă laic, dacă putem spune aşa, care gândea teologia ortodoxă și reflecta la cele dumnezeieşti din pridvorul Bisericii noastre ortodoxe. S-a spus – o face, între alții, profesorul Ioan Ică Jr. de la Sibiu – că tipul de teologie naeionesciană s-ar asemăna cu acela al lui Aleksei Homiacov (1804-1860), teolog, filosof și poet rus, unul dintre cei ce au inițiat mișcarea slavofilă. Totodată, observa de data asta Dora Mezdrea, Nae Ionescu e apropiat de felul în care au procedat Părinţii Bisericii în predicile lor, dar şi de modul în care s-a construit un atare tip de discurs de la Kierkegaard la Soloviov. Filiație sau înrâuriri care vor rămâne pe mai departe un orizont al receptării gândirii teologale a profesorului și publicistului Nae Ionescu.

Dincolo de studii sau eseuri cu specific pur teologic, nu s-a scris însă până acum vreo monografie despre teologul sau – cu atât mai puțin – teologul laic Nae Ionescu, în afara unui demers care încearcă să-l situeze în raport cu ortodoxia românească. După ce am întreprins o cercetare-sinteză asupra profesorului și publicistului (v. Nae Ionescu. Între metafizică, politică și teologie, Editura Muzeul Literaturii Române, 2022), prin cartea de acum (Nae Ionescu. Teologul laic din pridvorul Bisericii, Editura Pro Universitaria, 2026) am pus sub lupă îndeosebi metafizica, filosofia religiei și, mai cu seamă, integral publicistica religioasă, scrieri în care avem reflecția avizată a unui teolog laic, pe care l-am situat strategic, alături de sala de curs sau alt spațiu public, în pridvorul Bisericii.
Metodologic vorbind, primul capitol al monografiei mele, „La început a fost contextul”, situează gândirea teologului laic Nae Ionescu în cadrul țesăturii spiritual-culturale a perioadei interbelice, când s-a petrecut o criză a credinței religioase și când se proiecta o „nouă spiritualitate”. Prealabilele întemeietoare ale reflecției și problematicii sale religioase, congruente cu dezbaterile din gândirea teologică europeană a vremii (vezi, de pildă, Miguel de Unamuno), sunt prezente în dialogurile purtate de Profesor în sala de curs, în pagina de ziar, îndeosebi de la Cuvântul, sau în varii întâlniri publice. Aici îl descoperim în ipostaza de „Misionar al Absolutului”, sens în care am cartografiat germenele unei filosofii creștine, fenomenologia experienței religioase pe care a făcut-o, dar și înțelesul acordat metafizicii, restaurării acesteia sau cunoașterii metafizice.
Nu am ocolit, dimpotrivă, chestiuni care țin de faptul că avem de-a face cu un metafizician care s-a amestecat în politica zilei și a „trădat” astfel spiritualul, că a avut o atitudine etnofiletistă, care-i în fapt o erezie, că a fost acuzat de antisemitism sau că ar fi susținut câteva conferințe în închisoare despre „Fenomenul legionar” (document improvizat dacă nu apocrif). Departe însă de strategia lui cum ira et studio, adică una cu ură și părtinire, abordată de mulți uzurpatori, silogismele noastre au luat forma unor adevăruri calme, echilibrate, chiar dacă energia elaborării a fost întreținută de un patos al distanței, cum ar spune Nietzsche, forță pusă la lucru în capitolul „Căderea în temporal”.
Explorarea aproape exclusiv textuală a publicisticii religioase a lui Nae Ionescu dezvăluie cunoașterea intimă a mai tuturor problemelor specifice organizării și funcționării organismului numit Biserică (vezi capitolul omonim „Teologul laic din pridvorul Bisericii”), inclusiv cu o vedere atentă la detalii, o analiză limpede, exigentă și totuși echilibrată asupra Capului Bisericii Ortodoxe Române din acel timp, Mitropolitul Miron Cristea. Am urmărit totodată diagnosticul și soluțiile propuse de Nae Ionescu pentru variile maladii ale Bisericii române, cum ar fi derapajele vieții bisericești, politica în biserică, cezaro-papismul, un catolicism care se „închircește” sau panica protestantă. Eludând prejudecățile, speculațiile ieftine sau divagațiile entuziaste, demersul meu monografic însemnă astfel interpretare de text fără ură sau părtinire, evidențierea analizelor și soluțiilor novatoare, originale propuse de Nae Ionescu pentru evoluția credinței religioase din perioada interbelică, pentru renașterea religioasă și identificarea, poate pentru prima dată, a specificului dat de Ortodoxie spiritualității răsăritene.
Nimeni nu poate ignora faptul că teologul laic Nae Ionescu, sub adânca motivație venită dinspre comentariile făcute creștinismului de Nicolae Iorga, a deschis calea unei alte înțelegeri românești a creștinismului. Că a fost așa, ne-au dovedit-o deopotrivă Nichifor Crainic sau Dumitru Stăniloae, chiar dacă teologul din urmă a avut serioase rezerve critice față de ideile teologului laic Nae Ionescu. Și nu uit să adaug aici, chiar dacă mulți nu vor accepta ipoteza, evlavia și frenezia lui Sandu Tudor față de prezența lui Nae Ionescu, cu militantismul lui creștin promovat odată cu publicațiile Credința și Floarea de Foc, cu înduioșătoarea sa revoltă pe „jaful sufletesc” comis în perioada interbelică, atitudine potențată și prin ceea ce a rămas ca fiind Mișcarea „Rugul Aprins”. Dar teologul Nae Ionescu nu a fost indiferent pentru unii cercetători, puțini, e drept, unii chiar din mediul academic. Un exemplu este deja amintitul teolog ortodox Ioan I. Ică Jr., cel care a pus pe piață cu ceva timp în urmă o antologie cu toată publicistica teologică a lui Nae Ionescu.
Sunt însă multe lucruri care nu s-au spus până la capăt despre Fenomenul Nae Ionescu, un ghem complicat de trăsături esențiale pentru cultura din România interbelică. A fost un metafizician care a făcut și politică, iar teologul laic au avut un rol similar cu acela pe care l-a îndeplinit criticul, îndrumătorul cultural și omul politic Titu Maiorescu în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Amândoi rămân drept funcţii ale spiritului românesc, Maiorescu pentru cultura română modernă întemeiată după Unirea de la 1859, Nae Ionescu pentru restaurarea metafizicii, renașterea religioasă şi identificarea, cum spuneam deja, a specificului dat de Ortodoxie spiritualităţii răsăritene (replică la teoria maioresciană a formelor fără fond), ca şi pentru originalitatea reflecţiei sale metafizic-culturale de după Marea Unire de la 1918. Vocația paralelă a gânditorului și teologului Nae Ionescu nu trebuie nicicum ocolită, după cum dialogul asupra „corectitudinii” teologului este astfel absolut necesar, o dezbatere la care încă așteptăm să participe temeinic teologii români pricepuți și care să stea, în discursul lor, departe de epidemia neomarxistă a corectitudinii politice și de canceroasa „cancel culture”.
Precursor al neopatristicii româneşti, cum aprecia Dora Medrea, spirit neliniştit al valorificării tradiţiei teologice răsăritene, Nae Ionescu se cuvine revendicat de biserica noastră strămoşească, primit, cum spune cel mai autorizat bibliograf al său, „în rândul coliturghisitorilor săi” ca pe un „adevărat bărbat apostolic”. Căci, într-adevăr, ce-ar fi fost Biserica Ortodoxă Română fără acţiunea restauratoare a lui Nae Ionescu, teologul „neoficial” din afara Bisericii?!
Adresându-se nu doar mediului teologic și academic, îndeosebi faculțăților de teologie sau seminariilor teologice, ci și celor interesați de actualitatea problematicii religioase interbelice, monografia mea propune un dialog consistent, cu textele pe masă, despre gândirea teologică a lui Nae Ionescu. Este o carte care, cum spune teologul George Remete, cel ce semnează Prefața volumului, „nu caută să mulțumească, ci să trezească.”
Cu acest studiu, ca să-i răspund lui Mr. Nobody, „nu am rămas tot la Nae”, căci la un asemenea autor nu se rămâne, ci se ajunge, și deloc ușor. Suntem, altfel spus, mereu pe drum, pe drumul urmelor lăsate de spiritul lui Nae Ionescu, teologul laic care mărturisea, fără pic de prefăcătorie: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie!” La care aș adăuga un îndemn al lui Mircea Vulcănescu, poate unul dintre cei mai subtili cunoscători ai modului de gândire specific lui Nae Ionescu:
„Datoria noastră, a celor ce l-am cunoscut și l-am iubit, nu este să-i pomenim gândurile numai spre deșartă aducere aminte. Ci să ni le facem trup, să ne luptăm cu ele, pentru propria noastră echilibrare.
În lupta pe care o duce neamul nostru pentru a-și găsi un chip spiritual al lui, contactul cu un om care a atins cu aripa vie a gândului său toate apele cugetării, toate ispitele stării omenești, nu poate fi decât binefăcător (s.n., I.D.).”[5]
Ion DUR
[1] Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia, vol. II, Editura Acvila, 2002, p. 357.
[2] Vezi excursul asupra acestui proiect de cercetare teologică – Dora Mezdrea, op. cit., pp. 395-402.
[3] Nikolai Berdiaev, Împărăția Spiritului şi împărăția Cezarului, Editura Amacord, 1994, p. 17. Vezi şi paragraful „Omul şi Cezarul – Puterea”, pp. 81-103.
[4] Nae Ionescu, Filosofia religiei, Editura Eminescu, 1998, p. 11. Cum precizează şi îngrijitorul acestei ediţii, Marin Diaconu, este „primul curs de filosofia religiei care a fost litografiat” (p. 185), după ce Nae Ionescu ţinuse, în 1919, prelegerea inaugurală „Funcţiunea epistemologică a iubirii” şi după cursurile, nelitografiate, de Filosofia religiei. Soluţii filosofice în problema Dumnezeirii (teism, panteism, deism, ateism) (1920-1921) şi de Filosofia religiei. Metafizică şi religie (1923-1924).
[5] Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Așa cum l-am cunoscut, Humanitas, 1992, p. 154.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu100.ro. Poate ai informații din comunitate și vrei să le împărtășeștii cu noi. Scrie un mesaj pe e-mail [email protected] sau WhatsApp 0752.060.007





