Au zeci de ani de căsnicie la activ, au trecut împreună prin bune și rele, însă au rămas împreună, înfruntând toate obstacolele care le-au ieșit în cale de-a lungul timpului. Cum au reușit să păstreze o relație armonioasă, ce au învățat din experiențele pe care le-au depășit împreună, care este esența dragostei în căsnicie, dar și ce sfaturi le dau tinerilor, aflăm în luna destinată iubirii, din materialul de mai jos.
Liliana Maria și Ioan-Nicolae Popa s-au cunoscut pe vremea studenției, iar în urmă cu 53 de ani s-au căsătorit imediat ce au terminat facultatea. Privind în urmă, spun că înțelegerea, înțelepciunea, liniștea și răbdarea sunt cuvintele cheie în care și-au împletit anii de căsnicie.
Liliana Maria Popa:
Ne-am cunoscut din întâmplare. Studenţi fiind, stăteam înghesuiţi la coadă ca să ne luăm bursele. N-aveam nici unul dintre noi bursă normală, doar burse de merit, eu, pentru că eram fiică de preot, el pentru că salariile de dascăli ale părinţilor lui depăşeau plafonul prescris. Am terminat facultatea, ne-am căsătorit şi am fost repartizaţi în învăţământ, la Răşinari. Nu ne-a fost uşor; n-aveam de nici unele, părinţii nu ne prea puteau ajuta…Perioada însăşi era dificilă. Răşinariul fiind sat de munte, nu avea CAP, dar eram purtaţi cu zilele prin sat, să lămurim oamenii să se înscrie în întovărăşirea agricolă. Fără înţelegere şi fără să ne ajutăm unul pe altul, n-am fi scos-o la capăt.
Au trecut de atunci 53 de ani. Au fost şi bune şi rele, ca la toată lumea. Sfaturi nu prea pot să dau. Cred că e esenţială comunicarea, încrederea reciprocă, dorinţa de face în aşa fel încât celuilalt să-i fie bine, să găseşti o vorbă bună când are nevoie de ea. Îmi vine în minte o vorbă a lui Octavian Paler: „Iubeşte-mă când merit cel mai puţin, pentru că atunci am cea mai mare nevoie de dragostea ta!”.
În germană se spune „soţul/soţia meu este cea mai bună jumătate a mea”. După zeci de ani de viaţă în comun, eu pot spune că înţelepciunea şi răbdarea soţului meu au fost pilonul pe care s-a sprijinit întreaga noastră căsnicie. Şi, să nu uit, umorul, pe care am învăţat să-l apreciez!
Ioan-Nicolae Popa:
Cine sunt eu, boţ de lut, ca să mă încumet a da sfaturi celor tineri, care de fapt, nici nu mi le cer, sătui find ei şi de poveţe şi de povăţuitori!? Da, am adunat în spinare 75 de ani (plus vreo câteva luni!) dar nu mă simt în măsură să desluşesc miracolul numit „căsnicie”. Îl numesc „miracol” pentru că el decurge din voinţa Creatorului, oamenilor revenindu-le datoria de a căuta modalităţile de împlinire a acelei voinţe. Cum pot găsi un bărbat şi o femeie acele modalităţi? Nu ştiu şi nici nu pot să ştiu cum se poate produce armonizarea a două universuri atât de diferite pentru a alcătui un întreg indestructibil, care să nu cedeze la presiunea atâtor de multe şi de felurite încercări pe care viaţa li le scoate în faţă. Dacă aş şti, nu aş scrie aici, aş fi vedetă de televiziune, guru ori mai ştiu ce bidiganie faimoasă în întreaga noastră galaxie, poate şi în altele. Ştiu doar că a face pasul într-o căsnicie nu este o joacă. Ştiu că promisiunea de a-i fi cuiva alături „până la moarte” nu trebuie să fie o vorbă goală şi m-am convins că, dacă cei doi nu sunt capabili să depăşească orgoliile exacerbate, dacă nu ştiu să renunţe la ambiţiile infantile şi dacă nu pot să aprecieze cum se cuvine calităţile tovarăşului de viaţă, existenţa cuplului este şubredă, mincinoasă şi dominată de frustrări. Şi mai ştiu că satisfacţia mea în viaţa de familie s-a datorat faptului că soţia mea a ştiut să asigure climatul de linişte, de împăcare şi de mulţumire pe care nu-l simţi decât ACASĂ. Oare aici se regăseşte şi ceea ce, îndeobşte, numim DRAGOSTE?
La începutul acestui an, Silvia și Ilie Agîrbiceanu au împlinit 50 de ani de căsnicie, aniversând „nunta de aur”. S-au cunoscut „la dans”, în vara anului 1965, dar în ciuda deceniilor întregi care au trecut de atunci, dragostea le-a rămas la fel de vie, astfel încât domnul Ilie mărturisește, cu mâna pe inimă: „dacă aș fi tânăr, tot pe Silvia aș alege-o”.
Înțelegerea și iubirea au fost cele care ne-au ajutat să răzbatem în timp. Ne-am străduit să avem copii devreme, să îi creștem cu înțelegere părintească și iubire, așa cum ne-am înțeles amândoi când am spus atunci, la sfat, să ne ajutăm la greu, la boală, până când avem zile. Tinerilor le doresc să fie înțelegători, să aibă răbdare, să fie amabili cu doamnele, să-și iubească partenera, să o ajute în clipele grele și să nu uite de biserică și de Dumnezeu. Celor care vor să se căsătorească le recomand să își studieze viitoarea soție, să aibă răbdare, să vadă ce probleme are, dacă poate să o ajute, dacă se pot înțelege amândoi, să vadă dacă sunt pe aceeași lungime de undă. Eu cred că trebuie să fii sărac în suflet, nu pentru avere. De aceea le-aș spune băieților să nu se arunce la fete cu avere mare că s-ar putea să aibă mai mult de pierdut, fiind toată viața un întreținut. E bine să aibă și ea, dar mai bine să fii tu, ca bărbat, că tu ești stâlpul, trebuie să îți întreții familia, părinții, bunicii, așa cum e rânduit în lume. Să fie harnici, muncitori, să nu se codească. La început e mai greu, toți vor bani mulți dacă se poate dintr-o dată, dar nu e chiar așa. Și noi am fost săraci, am pornit de la salarii mici și dacă adunam tot ce aveam, intra într-o valiză. Am pornit însă încet și am reușit apoi în viață, căci dacă e înțelegere și iubire se trece peste tot.
Tot timpul am apreciat la soția mea că era o femeie care nu exploda chiar așa din orice, mai greșeam, mai întârziam la o bere, la un fotbal, dar ea a fost înțelegătoare, știam că nu-i convine, dar am venit cu o floare, cu o vorbă bună și m-a iertat. Și ca să fie toate și mai bune, când cumpăram ceva, ea avea tot timpul ultimul cuvânt, ce-i plăcea ei, îmi plăcea și mie. Ea a reușit să se impună prin felul ei de a fi, a muncit tot timpul, a fost ambițioasă, s-a ocupat de copii. În plus, a fost un bun contabil, a știut să drămuiască fiecare leu. 50 de ani a făcut tot ce-a putut, a fost pentru casă, pentru copii și pentru mine personal, a știut să ne aprecieze gusturile și plăcerile și pot să spun că dacă aș mai fi o dată tânăr, tot pe Silvia aș alege-o.
Silvia Agîrbiceanu
Soțul meu a fost totdeauna liniștit, blând, nu era agresiv, mă înțelegea întotdeauna când îi spuneam ce ne trebuie, cât e de greu, ce avem nevoie. Era foarte sufletist. Nu s-a întâmplat niciodată ca atunci când eu greșeam ceva, el să vrea să se răzbune. Chiar dacă ținea în el, tăcea. Cred că o tânără soție trebuie să fie înțelegătoare, să îi înțeleagă și pe bărbați când au probleme, iar ele să își continue activitățile în casă, să fie o bună gospodină, o bună mamă și o bună soție. Dacă o femeie nu își înțelege soțul atunci când are nevoie și îl repede, sigur că încep discuțiile. Când îl vede că e supărat, nervos și vrea să se agite, ea e bine să încerce să tacă, să aplaneze discuția și când se liniștește să îi spună ce e bine și ce e rău. O femeie trebuie să fie de casă, mamă și soție pentru soț, și atunci toate decurg de la sine dacă e înțelegătoare. E mare rata divorțurilor în prezent, pentru că acum femeile își impun că numai ele au dreptate și vor totul, începând de la o haină până la o distracție. Iar dacă soțul nu-i face toate voile, gata, nu mai e un soț bun. Ele nu se gândesc că așa, ca soție, trebuie să suporți și să te gândești că este o limită ca să poți să supraviețuiești. Nu e totul numai pentru tine, e și pentru bărbat, trebuie să te gândești la amândoi și după ce vin copiii să te gândești și la ei. De asemenea, consider că atunci când o tânără își alege soțul, trebuie să țină cont ca acesta să fie amabil, să aibă un suflet bun, să își dea seama că este pentru a forma un cămin. Dacă e un om care crede numai în distracții, în plimbări sau în plecări prin străinătate, e mai greu, toate au o limită. Căsnicia este pentru viitor, nu numai pentru distracție. Căsnicia este, într-adevăr, la bine și la rău.
Marcela și Nicolae Tudosoiu s-au cunoscut în 1965, când aveau 18 ani, respectiv 21 de ani, în gara din Copșa Mică. Au fost o vreme împreună … după care drumurile li s-au despărțit. Doamna Marcela s-a căsătorit și s-a mutat în Timișoara, iar domnul Nicu, de asemenea, s-a căsătorit și a devenit polițist. S-au reîntâlnit după 13 ani, când ea era singură în urma divorțului, iar lui îi murise soția, ambii având câte doi copii, o fată și un băiat. În anul 1983 s-au căsătorit, iar povestea lor de iubire continuă să meargă mai departe.
Marcela Tudosoiu
În primul rând, într-o căsnicie trebuie să te suporți unul cu altul. E mare lucru acesta. Noi, având 4 copii, dacă nu eram niște oameni ponderați, și, cum zicea moșul meu, „cu frică de Dumnezeu și rușine de oameni”, nu cred că răzbeam, pentru că a fost o căsnicie foarte grea. Cel puțin la început, până când au crescut copiii mai mari și fiecare și-a văzut apoi de rostul său. Din fericire, copiii noștri s-au înțeles ca niște frați din prima, niciodată nu au existat între ei discuții. Și acum sunt ca frații, niciodată n-au făcut distincție între ei, unii față de alții.
În orice cuplu mai există probleme. Și la noi, faptul că soțul avea un serviciu aproape non stop, iar eu trebuia să fiu mereu cu copiii acasă, poate se mai creau probleme. Mi se mai părea și mie că vine târziu în noapte sau stă mai mult, însă am trecut peste astfel de situații, am mai discutam, am mai vorbit și am depășit. Pot să vă spun că ne-am înțeles, nu bine, foarte bine și am fost un cuplu exemplar. Peste tot eram invidiați, toți colegii ne întrebau – dar voi ce faceți, cum de sunteți așa de bine împreună? Bunica mea le spunea deseori fetelor: lăsați unul după altul. Deci, acesta a fost un dicton la mine și am văzut și la părinții mei, cum tot timpul, ori maică-mea, ori taică-meu aplanau. Aceasta este cheia. Soții trebuie să țină foarte mult unul la altul, să treacă peste toate problemele din ziua de astăzi. Când ne-am căsătorit noi, nu erau atâtea atracții și pot să spun că am avut o căsnicie fericită. Sper să ne ajute Dumnezeu până la ultima suflare.
Nicolae Tudosoiu
Eu cred un lucru foarte important. În primul rând, orice căsnicie trebuie să se bazeze pe dragoste. Dacă nu există acest sentiment nu văd cum un contract, că practic e un contract civil, o înțelegere înter doi parteneri să ființeze și să reziste în timp, pentru că nu există suportul. Nu poți merge înainte. Greutăți, în orice căsnicie, în orice viață există, indiferent că ești singur sau cu cineva, dar atât timp cât ai plecat la drum din dragoste împreună și dacă acest sentiment îl întreții și există, toate lucrurile se rezolvă , adică, cum? Există posibilitatea ca rațiunea să învingă și să treci peste toate nimicurile și greutățile care în final nu sunt lucruri esențiale, sunt duiscuții care care pornesc de la nimic aproape. Și mergând înainte, ai posibilitatea să întărești relația. Important într-un cuplu este întotdeauna ca atunci când apar discuții să existe posibilitatea, indiferent care, dar unul dintre cei doi, să cedeze și să o ia de la început. Pentru că dacă se vor ține fiecare pe poziție cu ideea lui, cu părerea lui, conflictul nu se aplanează.
Dacă te gândești că ai plecat la drum din dragoste în mod obligatoriu știi că orice conflict se poate aplana, orice neînțelegere își găsește o rezolvare. Și de regulă rezolvările sunt foarte simple, îți dai seama că totul a fost aproape degeaba, dar probabil așa trebuie să fie, sunt hopuri, sunt greutăți. Însă, dacă în momentele în care sunt conflicte, îți reamintești momentele pozitive pe care le-ai avut în căsnicie și în viața trăită împreună, atunci vei trece obligatoriu peste orice. Și mai este nevoie și de recreere, să mai pleci de acasă. Eu când stăteam acasă, erau foarte multe probleme ce trebuiau rezolvate, astfel încât, cum aveam posibilitatea, mai plecam și mai ieșeam, pe la un restaurant, pe la curmătură. Principalul sfat este ca, dacă ai plecat din dragoste, să menții dragostea și să o hrănești, să existe până unul dispare fizic, altă soluție nu văd. Eu am menținut dragostea simplu: n-am lăsat-o să moară.
Publicitate
