Dacă sunteţi de acord că poporul român are – în călătoria sa spre veşnicie – soarta celor care îl mărturisesc şi îl urmează pe Hristos, atunci să vedem unde ne aflăm din această perspectivă.
Puteţi să daţi cu tunul şi nu veţi găsi pe eşicherul politic al României la ora asta niciun singur personaj demn de titulatura de Ministru de Externe. În cele aproape trei sferturi de veac, de când Păstorel Teodoreanu prindea în versuri, magistral, poziţia României în relaţia cu Rusia sovietică: „stau cu faţa către rus şi cu fundul la Apus, ca s-arăt Apusului care-i faţa rusului”, ne-am sucit 180 de grade. Acum, ruşii ne-o trag pe la spate, iar Apusul ne-o dă peste bot. Până şi micul chihuahua unguresc s-a obrăznicit toamna asta peste măsură. Că deh, din manualele alternative de istorie naţională capitolul „Cum a pus România opinca pe Parlamentul de la Budapesta” s-a scos. Îl mai găsiţi doar pe net (o vreme), povestit de generalul Marcel Olteanu.
Jigniţi şi scuipaţi de francezi, loviţi cu trestia peste cap de englezi, pălmuiţi şi trataţi cu dispreţ de nemţi, jefuiţi şi dezbrăcaţi la piele de austrieci, lătraţi şi batjocoriţi de unguri, biciuiţi de ruşi şi răstălmăciţi de americani, aşteptăm – precum Hristos în Pretoriu – să fim daţi spre răstignire între interesele marilor puteri.
În mod normal ar trebui să urle instinctul de conservare în noi şi în naţia română, să facem zid de curăţie şi credinţă în jurul copiilor şi nepoţilor neamului, care sunt viitorul, să fim uniţi ca lâna din pâslă, nici strop din apa otrăvită a globalizării să nu treacă prin noi la inima românului. E atât de evident riscul de septicemie socială încât ne trebuie psihologie de antibiotic!
Aş, vezi să nu! Deunăzi, mă „făcu” un frate român şi creştin din cuvinte (pe care nu le pot reproduce aici) doar pentru simplul fapt că m-a aflat pe trecerea de pietoni când el voia s-o ia la dreapta ca la curse. Iar pe bancheta din spate şedea copilul, pentru care model era tatăl! Şi cred că fiecare dintre noi păţeşte câte una de-asta, măcar o dată pe săptămână, în diverse împrejurări. Ce frăţie între români să visezi, ce zid de curăţie şi credinţă, ce antibiotic social? Dacă aş fi reacţionat, probabil că fratele meu român de la volan mi-ar fi rupt capul. Darămite în caz de război, foamete sau vreo altă situaţie de criză? Faceţi un scurt şi cinstit efort de imaginaţie şi vă cutremuraţi.
Mă tem că şi din această perspectivă putem spune că ne aflăm în Pretoriu, doar că nu împreună, ci împotriva lui Hristos. Iar asta, pentru poporul român poate fi o greşeală finală.
