Pentru cei care au făcut liceul în urmă cu un sfert de veac, Marele Canion nu e un mister, ci face parte din cultura generală temeinică pe care Școala românească ți-o dădea ca merinde pe drumul vieții. Spectaculos, adâncimea lui atingând pe alocuri mai bine de un kilometru și jumătate, iar lățimea aproape 30 de kilometri, a intrat în patrimoniul UNESCO. O prăpastie de netrecut, vizibilă în toată splendoarea ei înfricoșătoare doar din înaltul cerului (sau în filmele americane). Cam așa îmi imaginam prăpastia care-l despărțea pe Lazăr, ajuns în sânul lui Avraam, de bogatul nemilostiv, cel care se perpelea în iad. Că, de, mult hulita școală care se făcea înainte de așa-zisa revoluție îți mai dezvolta ceva: imaginația.
Pe cale de consecință, cazul Iovan – ca să numim cu un nume de cod tragedia care a atins inimile tuturor în ultimele zile – a fost aidoma unui fulger globular care a străluminat geografia politică a României. Marele Canion, prăpastia care s-a arătat în toată „splendoarea” ei cu acest tragic prilej, desparte iremediabil poporul român, Țara, cum o numeau cu respect profund străbunii, de haita hămesită și debusolată, grupată la hamuri, care, crezând că dacă trage cu dinții și aruncă cu laba din spate nisip în ochii prostului, conduce!
De-a dreapta prăpastiei e plin de anonimi celebri. În ei se sprijină România și în rugătorii din Carpați. Oameni simpli au rușinat structurile statulu, zicea presa. S-o credeți voi! Structurile statului sunt nerușinate! Oamenii simpli au fost doar Oameni cu frică de Dumnezeu care au sărit în ajutorul aproapelui, că așa i-a învățat Hristos din moși-strămoși.
De-a stânga prăpastiei, mulțime de farisei! Miniștri fără de onoare, șefi infatuați ai diverselor structuri și un ping-pong deșănțat, cu răspunderea asumată odată cu funcția, prin jurământ. Prostia și incompetența, cum spunea tatăl copilotului rănit în accident, au spulberat hainele împăratului. E gol!!
Cazul Iovan este o lecție de la Dumnezeu: români, suntem singuri!!!
Singuri în fața situațiilor neprevăzute, singuri în fața tagmei jefuitorilor, singuri în fața iudelor care ne-au scos la mezat. Iar oamenii simpli, care au rușinat structurile statului, au adeverit dragostea de aproapele în adevăratul înțeles al cuvântului și felul în care doar uniți românii pot învinge. Și cum realitatea „geografică” actuală, adică prăpastia aflată din iconomie Dumnezeiască între Țara și structurile statului român pare insurmontabilă, propun să începem să ne construim un stat după inima noastră, pe minunatul principiu strămoșesc „primus inter pares”, chiar aici unde ne aflăm, de-a dreapta Marelui Canion.
