Nimic nu este mai fascinant ca prostia în cele mai pure forme ale sale. Fenomenul ce consumă resurse psihice și care tocește nervii prin excelență este larg și uniform răspândit în toată societatea. Nu poți închide un om pentru că e prost, nu îl poți segrega, căci ar fi ilegal, dar măcar îi poți lua locul pe scaunele din față.
Prostia nu doare, căci altfel urletele canine din spațiile urbane din România ar fi acoperite de zeci de decibeli. Un om prost nu e un om needucat. De fapt, prostia devine cosmică atunci când e trimisă la școală.
Uneori prostia erupe ca un herpes, e acolo, nu ai ce să faci, îți blestemi zilele și aștepți să treacă. Herpesul trece, prostia rămâne.
Unii „deștepți‟ susțin și sprijină prostia, considerând că astfel „genialitatea‟ lor va străluci plină de irizații sclipitoare. De aceea, poate, prostia prosperă și se înmulțește. Problema apare când un prost aruncă o piatră și zece „deștepți‟ se chinuie să o scoată.
În marele joc al puterii, unde somnolența rațiunii și lingușeala cronică sunt încurajate cu fermitate, hoardele de curcani și găini plouate sunt capitalul cel mai de preț. Când ți-e frică să nu fii dat la o parte, concurat și pus în dificultate, nevoia de proști cu ochii umezi, ce își declară susținerea necondiționată, e prioritară. Sau, cum spune un proverb, „mai bine fruntaș la sat, decât codaș la oraș‟.
În panteonul prostiei cronice, organizațiile politice rămân liderii absoluți, iar prostul fudul e arhetipul politicianului de succes. Uneori sunt prinși, metaforic, cu pantalonii în vine, sau făcând suprema eroare de a vorbi când prudența i-ar îndemna să tacă.
Nu vă luați după nume și pseudo-războaiele politice jucate de complezență. Lăsați partizanatul și simpatiile deoparte pentru un moment și descoperiți un adevăr simplu: nu banul e sângele politicii, ci un filon gigantic de prostie pură.
