„S-au găsit bancherii noștri să ne facă un favor. Când îi văd cum ne-mbârligă, mai că-mi vine să-i omor!” Citatul nu e al vreunui poet contemporan, ci al unui taximetrist hâtru nevoie mare, cu care am avut privilegiul să fug deunăzi până la gară. „Eu în versuri vă vorbesc, ca să nu înnebunesc”, mi-a dat el o explicație privind rețeta proprie de apărare psihologică la câte vede și aude la volan. Părea perfect lămurit asupra ofertei băncilor privind amânarea rambursării creditelor – fiind în cauză -, chiar dacă nu înțelegea mare lucru. Dar avea instinctul bun și nas fin la oameni, prinsese deci esența: „om plăti cu bani jumate peste-un timp aceleași rate, când o fi totul mai greu, de-o să zicem aoleu”. L-am îndrăgit pe loc, căci pentru mine în clipa aceea omul era poporul român, partea trează a lui, care nu poate fi jucată pe degete. Și mi-am adus aminte de o scenă petrecută în tren, pe vremea când poporul român – partea abulică a lui – vindea tot și fugea într-un suflet la Cluj, să-și depună banii la caritas. Nimeni nu s-a gândit la vremea aceea ca era vorba de o manevră perversă de a-l lăsa pe român în izmene. Acceleratul era ticsit, iar în compartimentul nostru, pe atunci cel clasic de clasa a doua, cu opt locuri, toți erau prieteni, îi lega un vis și-și dădeau cu prisosință sfaturi cum să cheltuie banii înmulțiți peste noapte. Când, din colțul de lângă geam, un făgărășan, la fel de hâtru ca taximetristul meu și căruia îi râdeau ochii în cap de prostia omenească, zice: „D’apăi, oameni buni, io bani să fete bani n-am văzut!”
Numai că dincolo de zâmbet e lațul care se strânge în jurul gâtului de român. Un înțelept proverb românesc zice că banu-i ochiul dracului! Iar acum stă bulbucat pe bruma de avut pe care o mai are România profundă.
Așa că, pentru a deține controlul asupra brumei de care vorbirăm, bulbucea a hotărât: de vei vrea sa vinzi sau cumperi ce muncești sau moștenești, treci matale la băncuță, căci nu faci precum voiești. Iar cu ratele te lasă, că bulbucea-i generos, pân’ te prinde iar în plasă de te doare pân’ la os. Na, că m-am molipsit de la taximetristul meu! Soluția? Poate troc și rezistență la pofte, mai ceva ca cea anticomunistă.
Numai că atunci când vezi românul îmbulzindu-se la promoții mai abitir decât câinele hămesit, îți piere orice speranță. Mie-mi dau lacrimile de dorul bunicilor mei cu dreapta măsură în toate, bulbucatul își freacă mâinile că ne-a prins ca pe muște pe lipiciul lăcomiei, iar Domnul, în marea Sa milă și dragoste de oameni, ne mai îngăduie, sperând că vom înțelege totuși, până la urmă, singura și adevărata Ofertă de a fi Oameni.
