Larisa, o tânără nevăzătoare din Sibiu: Îmi doresc să fiu utilă societății și să îi pot sprijini și pe alții

Larisa Nechita este un exemplu de implicare, optimism, dragoste de oameni și de viață. S-a născut fără posibilitatea de a vedea, însă a decis că nu va fi limitată de această problemă. Înăuntrul său a văzut dintotdeauna o serie de posibilități pe care nu s-a dat înapoi să le exploateze. Pasionată de limbi străine încă din copilărie, la 23 de ani, tânăra este studentă în ultimul an la master, în cadrul Facultății de Litere și studentă în anul 3 la Drept, fiind plecată cu burse de studiu în țări precum Italia, Belgia sau Spania. Vicepreședinte al Asociației Nevăzătorilor din România, filiala Sibiu, Larisa le-a ținut altor persoane cu deficiențe de vedere, atât cursuri de calculator, cât și de limbi străine. De aproximativ un an, Tina, câinele său ghid, o ajută să aibă o viață mai independentă, ajutând-o să se deplaseze singură, atât pe anumite trasee din oraș, cât și cu ajutorul autobuzelor. Prin tot ceea ce face ne demonstrează tuturor că voința, munca și atitudinea pozitivă sunt definitorii pentru a trăi în orice condiții o viață la potențial maxim.
M-a surprins foarte tare faptul că mi-ai răspuns imediat la mesajele pe care ți le-am trimis pe telefon. Cum ai făcut asta, având în vedere că nu vedeai textul mesajului?
Nu e foarte complicat, ideea este că telefoanele mai performante apărute recent au deja inclus în softul lor și un cititor de ecran vocal, care presupune ca ne indică unde suntem pe ecran și ce aplicație folosim. De aceea, insist foarte mult că tehnologia este foarte utilă pentru nevăzători.
Parcursul profesional realizat de tine până la vârsta de 23 de ani nu diferă prin nimic de al tinerilor de vârsta ta – în sensul că ai urmat liceul, facultatea, iar în prezent ești studentă la master. Cum a fost posibil acest lucru?
Sunt studentă în anul II de master la ULBS, Facultatea de Litere și Arte, unde studiez traducere, interpretariat, franceză. Sunt pasionată de limbi străine încă de mult timp, iar în prezent studiez olandeza. Le consider un avantaj în viața persoanelor cu dizabilități,
deoarece ne deschid drumul spre câmpul muncii. În paralel, sunt studentă și la facultatea de Drept, în anul III, la distanță. Un punct important în parcursul meu profesional este reprezentat de familie, pentru că nu doar mă ajută, ci îmi dau și idei, sfaturi utile, pot să le cer oricând o părere. În plus, mă ajută să mă orientez în oraș – datorită lor am învățat traseele pe care le parcurg zilnic cu Tina – îmi dau energia necesară să realizez orice, mă încurajează, mă fac să simt că orice îmi doresc este posibil. Cred că acesta este un punct important. Eu sunt foarte optimistă și pozitivă și îmi doresc mereu să mă implic în activități. De fapt, îmi doresc să fiu utilă comunității și de aceea mi-am dorit să evoluez și profesional, ca mai târziu să îi pot sprijini pe alți tineri cu dizabilități care au nevoie de ajutor.
Ai fost plecată atât în Belgia, cu o bursă Erasmus timp de un an de zile, cât și în alte țări europene. Sunt diferite programele educaționale din afara țării?
Sistemele sunt foarte diferite și mă bucur că am avut posibilitatea să acumulez niște experiențe și să învăț, pentru ca la întoarcere să le pot aplica aici în țară. Acolo sunt mai multe programe direct în format electronic, ceea ce pentru mine înseamnă economie de timp și de energie. Aici, în România, pierd mult timp să scanez materiale. Mă înțeleg însă foarte bine cu profesorii, iar faptul că noi colaborăm de atâția ani și știm să comunicăm, mă ajută foarte tare.
Cu experiența pe care ai dobândit-o îți dorești să ajuți persoanele nevăzătoare aflate în aceeași situație ca tine, dar pe care familia le limitează în a avea o viață independentă. Cum crezi că le poți ajuta?
Familia nu-și dă seama de greșelile pe care le face. Anumite familii sunt foarte protective, ceea ce până la un punct este și normal, dar trebuie umblat puțin și la mentalitate – o viață independentă înseamnă deplasarea prin oraș, un loc de muncă, adică să nu depindă sută la sută de părinți. Iar apoi, tinerior le trebuie o notă de curaj ca să iasă din casă, să nu se izoleze, să iasă din zona lor de confort, să își dorească să fie mai buni, mai pozitivi. Desigur, lucrurile acestea nu se realizează dintr-o dată, ele trebuie parcurse pas cu pas. La început, am fost eu și, poate că într-un anumit sens, am deschis anumite drumuri spre integrare. Mă refer la integrarea în școli, deoarece cred că aceasta este soluția pe termen lung pentru o viață independentă – ca persoanele nevăzătoare să fie integrate în școli de mici. Acest lucru ar putea preveni obstacole și discriminarea. Dacă majoritatea oamenilor au avut colegi de mici cu dizabilități, atunci când cresc, altfel vor ști să pună problema și să comunice cu noi.
Eu fac voluntariat încă din liceu, iar în ONG-ul pe care îl reprezint – Asociația Nevăzătorilor din România, filiala Sibiu – am făcut cursuri de calculatoare și de limbi străine pentru că iubesc oamenii, iubesc să empatizez cu problemele lor și să găsesc soluții durabile pentru problemele lor.
În prezent, pentru nevăzători sunt niște profesii standard spre care sunt încurajați, pe care le respect, ca de pildă maseur, dar cred că pot fi încurajați și spre alte posturi de pe piața muncii, cum ar fi traducător, interpret, jurnalist, iar limbile străine pentru ei ar reprezenta un plus.
Cum te ajută câinele tău, Tina, în a avea o viață independentă?
Tina este cea mai bună prietenă a mea și mă ajută foarte mult. A fost o surpriză frumoasă din partea părinților – ideea mi-a venit în Italia, unde multți dintre prietenii mei foloseau un astfel de câine ghid și mi s-a părut foarte interesant. Nu orice nevăzător este însă atras de această idee, pentru că este și o responsabilitate, este și mult de muncă pentru dresaj și nu oricine este foarte compatibil cu un câine.
Noi lucrăm în echipă, iar pentru dresajul ei colaborez cu un domn instructor de la Satu Mare care face parte dintr-o organizație implicată, care se ocupă de dresajul câinilor-ghid pentru nevăzători. Ideea este că eu trebuie să am o orientare foarte bună în spațiu, să stiu în orice moment cam unde mă aflu și să îi indic ei direcțiile „înainte”, „stânga”, „dreapta”.
Cam în ce locuri te duce?
Mă duce la facultate, la asociație, la o cafea cu prietenii – sunt câteva terase pe centru la care obișnuim să mergem. Acum am început să exersăm cu autobuzele prin oraș. Pentru mine este o mare realizare că mă pot deplasa independent și cred că acest lucru va putea fi realizat și de alți tineri de vârsta mea cu multă voință, răbdare și, bineînțeles, cu mult sprijin din partea familiei.
Ce ți-ai dori să schimbe sau să creeze autoritățile în oraș pentru a-ți ușura deplasarea?
Cred că m-aș simți mult mai în siguranță dacă trotuarele, măcar în jurul centrului, ar fi accesibilizate cu marcaje tactile, dacă semafoarele ar fi accesibilizate din punct de vedere acustic, ca să auzim când trebuie să traversăm, dacă autobuzele ar avea difuzoare audio care să ne spună la ce stație suntem sau ce stație urmează. M-ar ajuta foarte mult. Acest lucru ar fi util și pentru cei care folosesc gâini-ghid, cât și pentru cei care folosesc bastonul, care sunt începători în acest domeniu și își doresc să aibă repere de orientare. Pe noi ne ajută foate mult sunetele, ne bazăm pe simțuri și mi-aș dori pe viitor o colaborare cu instituțiile publice în acest sens.
Anul trecut, în Colegiul Prefectural s-a atras atenția permiterii accesului câinilor-ghizi în instituțiile publice. S-a schimbat ceva de la acea ședință?
Da, a fost o campanie de informare admirabilă inițiată de domnul prefect Cristian Roman și chiar cred că informarea și comunicarea sunt calea pentru o integrare mai bună. Eu zic că s-au schimbat multe lucruri de atunci, în sensul că din ce în ce mai mulți oameni din oraș știu ce înseamnă un câine-ghid. Uneori, mi se spune ce culoare este la semafor, când să traversez, ceea ce este impresionant, deoarece în felul acesta se elimină stetreotipuri și prejudecăți. Nu am avut probleme cu accesul Tinei alături de mine nici în instituțiile publice, nici în mijloacele de transport, ceea ce este îmbucurător.
Ce ți-ai dori să se schimbe la nivel de mentalitate în România?
La nivel de mentalitate, consider că avem un mic deficit în ceea ce privește joburile, pentru că eu cred că este nevoie să fie integrate în câmpul muncii mai multe persoane cu dizabilități. Sper ca în viitor să fie posbil acest lucru. Evident, comunicarea și inițiativa trebuie să fie din partea angajatorilor, însă este nevoie de dorință și din partea celor cu dizabilități. Aceștia trebuie să conștientizeze că aceasta este soluția spre integrare – o viață activă.
Ce planuri de viitor ai?
Îmi doresc să termin studiile vara aceasta, după care, pentru că am studiat limbi străine îmi doresc o profesie în acest domneiu. De asemenea, aș vrea să mă implic în ONG-ul pe care îl reprezint și să ajutăm cât mai multe persoane cu dizabilități să faca parte activ din comunitatea în care trăiesc.

Ce mesaj ai pentru persoanele nevăzătoare sau cele cu alte tipuri de deficiențe?
Pentru ei am un mesaj foarte pozitiv. Să se implice în cât mai multe activități, adică în orice activitate în care li se dă șansa să fie implicați, să își facă un număr cât mai mare de prieteni, să aibă o relație bună cu familia și să vină spre ONG-uri. Eu cred că ONG-urile sunt o soluție și pentru timpul liber, pentru că din orice activitate se poate învăța ceva.