Există cărți care își depășesc cu mult obiectul declarat al cercetării și care, fără a abandona rigoarea științifică, devin totodată documente de viață, mărturii intelectuale și exerciții de reflecție asupra raportului dintre om, spațiu și timp.
O asemenea carte este și volumul lui Valerie Deleanu, Povestea unei cercetări. Orientarea tradițională în spațiu în Țara Oltului, apărut în anul 2024 la Editura Muzeului Național Brukenthal din Sibiu, în colaborare cu Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat”. Este una dintre acele lucrări rare care refuză delimitările rigide dintre discipline și genuri, situându-se la confluența monografiei etnografice, a autobiografiei intelectuale, a eseului antropologic și a tratatului de metodologie a cercetării. Cititorul care se apropie de această carte cu așteptarea unei simple lucrări de specialitate va descoperi, în realitate, o fascinantă aventură a cunoașterii.
Celor care m-ar putea acuza de nepotism, le voi răspunde, ab initio, afirmativ, și asta pentru că, într-adevăr, sunt nepotul de unchi al lui Valerie Deleanu, fapt cu care mă mândresc. Tocmai de aceea, însă, cred că sunt dator să afirm de la început că valoarea acestei cărți nu derivă din vreo relație familială, ci din calitatea sa intrinsecă, din seriozitatea cercetării și din remarcabila capacitate a autorului de a transforma experiența documentării într-o veritabilă narațiune a descoperirii.
Biografia lui Valerie Deleanu explică, în bună măsură, natura acestei lucrări. Născut în 1940 la Chișinău, pe atunci oraș românesc, refugiat împreună cu familia la Sibiu în 1944, absolvent al Facultății de Istorie a Universității din București în 1963, profesor de istorie la Armeni și Avrig, iar apoi muzeograf și șef de secție la Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA între 1976 și 2010, anul pensionării, el și-a consacrat existența cercetării civilizației tradiționale rurale. Responsabil pentru transferarea a cincisprezece monumente în frumosul muzeu din Dumbrava Sibiului și participant la transferul altor zece, profesor-asociat la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și autor al mai multor volume de etnomuzeologie și antropologie culturală, Valerie Deleanu face parte dintre acei cercetători care și-au trăit profesia nu ca pe o ocupație, ci ca pe o vocație.
Nu este întâmplător faptul că autorul se autodefinește drept „un urmaș al viziunii lui Lucian Blaga privind civilizația tradițională”. Într-adevăr, întreaga carte este traversată de convingerea blagiană că satul tradițional nu reprezintă doar o realitate sociologică, ci și o formă de cunoaștere a lumii. Din această perspectivă, cercetarea orientării tradiționale în spațiu devine mai mult decât o analiză a unor repere geografice ori funcționale: ea este o explorare a modului în care omul își construiește universul simbolic.
Volumul este alcătuit din șase capitole: un Prolog, un Monolog care conține metodologia cercetării, un Dialog consacrat investigației propriu-zise, un Catalog dedicat „functorilor tradiționali”, un Decalog și un Epilog în care sunt sintetizate „semnificațiile cercetării”. Această structură, aparent neobișnuită pentru o lucrare științifică, reflectă de fapt concepția autorului asupra actului de cunoaștere. Cercetarea nu este un monolog rece al specialistului, ci un dialog permanent cu oamenii, cu locurile și cu trecutul.
Deși în carte abundă hărțile regiunii eponime – toate fiind întocmite de autor! –, ea este cu mult mai mult decât o lucrare științifică, și asta pentru că Valerie Deleanu este un bun povestitor. Narațiunea sa este atent structurată, iar limbajul său foarte expresiv – de fapt, una din marile calități ale cărții constă tocmai în faptul că experiența cercetării este narată cu un autentic talent literar. Cititorul urmărește nu doar rezultatele investigației, ci și itinerarul intelectual și uman care a făcut-o posibilă.
Autorul își evocă începuturile cu un umor discret și o autoironie cuceritoare: „Mai rău a fost tot pe atunci, la sfârșitul anilor ’60, și eșecul pe plan personal, sentimental. (Aud mârâieli.) Continui: După aproape 4 ani de bătut clopotele, fata iubită m-a expediat în câteva cuvinte: «Îmi trebuie unul mai liniștit». Într-adevăr, făcusem destule prostii, tânăr și neliniștit cum eram. Eșecurile m-au mai calmat. Reveneam la orizonturile firești. De fapt, eram în căutare. Au trebuit pentru asta câțiva ani. Ca să-mi revin, m-am reîntors la escapadele montane, dar descoperisem și un alt hobby: Oltul. […] Totul a început, însă, dincolo de dificultățile cercetării monografice, un hobby profesional, când coborând din tren, într-o dimineață, înainte de ora 9 (făeam naveta) am privit soarele ridicat deasupra liniei ferate, i-am făcut cu ochiul și i-am spus în gând (în gând e posibil să vorbești chiar și cu soarele): «Vin către tine».
Așa a început cercetarea habitatului (inclusiv a functorilor de orientare) de la vest spre est, în Țara Oltului”. Narațiunea nu este niciodată seacă, irizările paremiologice contribuind la suculența sa stilistică: „Dar descoperi curând că slujba e slujbă, drujba e drujbă (că două săbii nu intră în aceeași teacă). Că profesia cere rezolvarea multor probleme prozaice, iar hobbyul științific e un lux”.
Aceste pagini sunt revelatoare pentru întregul spirit al cărții. Cercetarea nu se naște dintr-un fel de obligație instituțională, ci dintr-o fascinație autentică pentru spațiu și pentru oamenii care îl locuiesc. De altfel, autorul mărturisește explicit: „Iubesc munții, iubesc Oltul. Am învățat să iubesc și spațiul țării, spațiul carpatic, Dunărea, Delta, podgoriile, chiar și Bărăganul. Nu numai spațiul, ci și oamenii lui”. Tocmai această iubire pentru oameni conferă volumului o dimensiune umană rar întâlnită în literatura de specialitate.
De exemplu, întâlnirea întâmplătoare cu un țăran care îl invită pe autor la un pahar de țuică se transformă într-o subtilă incursiune în psihologia lumii rurale. Portretele interlocutorilor sunt vii, memorabile, construite cu atenția și empatia unui romancier. Valerie Deleanu nu privește comunitățile tradiționale ca pe simple obiecte de studiu, ci ca pe niște universuri vii, purtătoare de sens.
Descrierea Țării Oltului este exemplară prin precizie și claritate. Iată cum definește autorul toposul ce constituie personajul principal al cărții sale: „Țara Oltului este o zonă etnografică tradițională și istorică, este un șes depresionar în sudul Transilvaniei, mărginit la nord de Olt, la sud de Munții Făgărașului, în est de Munții Perșani, munți scunzi cu aspect mai mult deluros, iar la vest de colțul cel mai sudic al Podișului Hârtibaciului, podiș aparținând Podișului Târnavelor, prin mica strâmtoare de la Podul Olt, prin care Cibinul afluează în Olt”. Dar geografia descrisă de autor nu este niciodată una inertă. Ea capătă, adesea, dimensiuni simbolice și cosmice.
Atunci când descrie „cronotopul” (cf. Bahtin) Țării Oltului, cercetătorul se apropie de antropologie și filozofie: „Distanța și durata au fost provocările spațiului asupra omului, încă de la începuturile sale. […] Ulterior, percepția lor separată va fi rezolvată de fizicieni și filozofi prin conceperea lor într-un continuum spațio-temporal, cu ajutorul experienței și al gândirii”. În alt loc, observă cu subtilitate: „Omul percepea spațiul mai ușor decât timpul pentru că îl locuia. Îl percepea funcțional, dar subiectiv, aparent și incomplet. […] De aceea spațiul i se părea plat, mai ales privit în lipsa unor repere, așa cum era pe mare, unde cerul părea o boltă rezemată de orizont”. Astfel de reflecții transformă lucrarea într-o meditație asupra condiției umane însăși. Orientarea în spațiu devine o metaforă a orientării în existență.
Poate că cele mai frumoase pagini ale volumului sunt cele în care descrierea capătă accente poetice. În asemenea momente, cercetătorul lasă loc scriitorului: „Nu toate aceste structuri erau accesibile omului. Restul era imaginație. Cerul, lăcaș al spiritelor benefice și al strămoșilor, adâncurile pământului, locaș al spiritelor malefice. […] Și pe terenul terestru erau locuri benefice (mai ales pentru așezări, vânătoare, pescuit) sau malefice (mlaștini, cotloane, păduri neumblate, vârfuri de munte).
Imaginația le popula, deși accesul era imposibil pentru indivizii umani. Cele mai favorabile locuri erau destinate așezărilor umane. Inițial, omul le utiliza pe cele naturale (gropi, vizuini, bârloguri sau peșteri), deseori concurând animalele sălbatice”. În asemenea fragmente, evocarea Țării Oltului rivalizează prin intensitatea imaginației și prin frumusețea expresiei cu marile pagini de proză poetică ale lui Geo Bogza din cartea sa omonimă.
Un alt aspect remarcabil este reflecția asupra istoriei și a memoriei. Pentru Valerie Deleanu, istoria (sau mai degraba „Istoria”) este nu doar o succesiune de date, ci și o dimensiune vie a prezentului, o întrebare cu un ecou specular și ludic din care poate răzbate adevărul pe care dâra „cronotopului” ce îl ocupăm îl lasă: „Așa e în oglindă. Dar pune-ți alta în spate și o să intri într-o lume fascinantă a multiplicării, miniaturizării tale și absorbției în infinit. Apare spaima fascinării. Ca să-ți revii, adaugă o oglindă retrovizoare. Și o să vezi trecutul, lumea absorbită, pierind în sorb – în timp ce în fața ta o sorginte se deschide, ca un izvor de spațiu și timp. […] Mut jucăriile de pe o treaptă pe alta. Oare omenirea nu procedează la fel cu jucăriile civilizației sale mutându-le din treaptă în treapta Istoriei? Doar întreb”. Această întrebare retorică rezumă una din marile mize ale volumului: înțelegerea relației dintre continuitate și schimbare, dintre memorie și devenire, în sens heideggerian.
Din punct de vedere stilistic, cartea impresionează prin echilibrul dintre claritatea discursului și expresivitatea sa plastică. Valerie Deleanu scrie limpede, logic, fără a sacrifica însă niciodată frumusețea formulării. Fraza sa este suplă, bine articulată, iar explicațiile metodologice se citesc cu aceeași plăcere cu care se citesc paginile evocatoare. În plus, autorul posedă o rară capacitate de a transforma observația concretă într-o reflecție cu valoare generală.
Povestea unei cercetări este, așadar, mult mai mult decât o cercetare despre orientarea tradițională în spațiu. Este o carte-testament, povestea unei vieți dedicate cunoașterii, o meditație asupra relației dintre om și loc, dintre memorie și identitate, dintre experiența individuală și patrimoniul colectiv. Este, totodată, una dintre acele cărți care demonstrează că cercetarea autentică poate fi și literatură, fără a-și pierde rigoarea.
Importanța acestui volum pentru cititori este considerabilă. El oferă nu doar informații fundamentale despre una dintre cele mai interesante zone etnografice ale României, ci și un model de cercetare bazată pe pasiune, perseverență și respect pentru adevăr.
Cartea cercetătorului sibian reprezintă o contribuție majoră la conservarea și înțelegerea patrimoniului tradițional, o demonstrație a faptului că lumea satului românesc continuă să constituie un rezervor inepuizabil de sensuri și valori. Prin erudiția sa discretă, prin umanitatea sa profundă și prin remarcabila sa expresivitate, volumul lui Valerie Deleanu se impune drept una dintre cele mai importante apariții editoriale din domeniul antropologiei culturale și al etnomuzeologiei românești din ultimii ani.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
