Dansând pentru Japonia

Opinia lui Curtean „Cred că mi-am găsit o încadrare în societate: să fiu incomod.” (Constantin Noica) Spectacolul „REQUIEM. Nu ştii nimic despre mine”, destinat strângerii de fonduri pentru Japonia, afectată de cutremurul de la începutul anului, a ajuns şi la Sibiu, în 30 noiembrie. Dansatoarea şi coregrafa japoneză Motoko Hirayama a creat şi dansat alături de Răzvan Mazilu, în acest spectacol despre două culturi atât de diferite – cea asiatică şi cea europeană. Partea epică e povestea a doi dansatori care nu se cunosc, iar dacă spun că cei doi au jucat rolurile propriilor persoane reale, nu cred că e o exagerare. Mazilu a avut destul de multe părţi vorbite, biografiste, parodiindu-se pe sine şi clamându-şi dramele personale într-un soi de clovnerie răsfăţată, asumată desigur, deci, deloc întâmplătoare. Accesele coleric-isterice prin care artistul european trecut de 30 de ani îşi deplângea condiţia (inclusiv cea fizică) se lovea parcă de un zid perfect şi monumental al liniştii şi echilibrului exprimate de artista japoneză. Reprezentativ în acest sens a fost strigătul lui disperat şi frustrat din cauză că ea nu spunea nimic. ªi nu spunea nimic, pentru că sufletul Japoniei e altul, firea japonezului e altfel, nu se plânge, nu se precipită şi nu pune mai presus drama lui personală decât omenirea în ansamblul ei. Motoko Hirayama, trecută şi ea de 30 de ani, a dansat, nu a vorbit. ªi a făcut-o cu delicateţea infinită a unei flori de cireş şi în acelaşi timp cu energia şi forţa copacului care naşte floarea, fiind înrădăcinat adânc. Nervozitatea mişcărilor lui Mazilu, cam nesigure şi fără amplitudine (când nu mai poţi dansa bine, faci un rol în care declari că nu mai poţi dansa bine şi asta ar trebui să te absolve, nu?), s-a transmis pe alocuri în mişcările partenerei, realizând o ciocnire a două firi şi a două moşteniri culturale foarte diferite, ca şi cum s-ar întâlni un japonez şi un român, iar primul şi-ar apleca capul, pe când al doilea i-ar întinde mâna. La drept vorbind, românul e cel care se îmbulzeşte de Ziua Naţională la fasole cu ciolan, pe când japonezul lovit de catastrofă stă calm până şi la coadă la apă. Desigur, Japonia nu e doar calm şi echilibru, are partea ei întunecată de istorie, când a comis atrocităţi împotriva chinezilor şi a altor popoare învecinate. Dar întotdeauna a ştiut să se întoarcă la calm şi la echilibru, fără să se „jelească” în faţa istoriei. Motoko Hirayama nu a vorbit în acest spectacol. Dar când a vorbit, a spus aşa: „Dansul contemporan înmoaie piatra pe care o creează problemele sociale, poate domoli furia şi alina suferinţa.”