Volumul Toba de piatră, publicat de Ioan T. Morar la editura Baroque Books and Arts din București, marchează o apariție poetică de o densitate reflexivă și emoțională care surprinde tocmai prin discreția ei. Pentru cititorul obișnuit să asocieze numele autorului cu spiritul unui homo ludens, așa cum l-ar numi Huizinga, și cu inteligența satirică manifestată în cadrul grupului Divertis ori în paginile Academiei Cațavencu, această carte poate părea, la prima vedere, un exercițiu de distanțare față de o imagine publică bine fixată.
În realitate, Toba de piatră confirmă ceea ce proza sa sugerase deja: Ioan T. Morar este un creator „serios”, care își ascunde gravitatea sub masca râsului, iar poezia devine aici spațiul privilegiat în care această gravitate se exprimă fără travesti.
Cartea este alcătuită din patru cicluri – (Memoria), (Peștera), (Templul) și (Îndoiala) – care pot fi citite atât ca etape ale unui parcurs interior, cât și ca repere simbolice ale unei antropologii poetice. Ordinea lor nu este întâmplătoare: memoria inaugurează discursul, peștera devine spațiul regresiv și protector, templul indică aspirația verticală, iar îndoiala închide volumul într-o cheie deschisă, neliniștitoare, profund modernă. Aceste cicluri funcționează ca niște camere de rezonanță în care aceleași teme – timpul, fragilitatea ființei, moartea, memoria individuală și colectivă – sunt reluate și variate cu o subtilitate care conferă volumului o remarcabilă unitate de ton.
Poezia lui Ioan T. Morar este, în esență, profund lirică. Dincolo de referințe culturale sau de construcții simbolice elaborate, ea mizează pe o emoție controlată, filtrată printr-un limbaj limpede, adesea lapidar, capabil să concentreze în câteva versuri o meditație amplă. Volumul se alimentează dintr-un sentiment persistent al memoriei, acea valoare care, în lumea contemporană, este invocată tot mai des ca element definitoriu al umanului. Nu este vorba doar despre memoria personală, biografică, ci și despre memoria colectivă, istorică, despre urmele lăsate de civilizații dispărute, de imperii prăbușite, de credințe abandonate, dar care continuă să apese asupra prezentului.
Această tensiune dintre trecut și prezent este formulată explicit în trei versuri care concentrează una dintre ideile-cheie ale volumului: „noi credem că trecutul/ va fi o peșteră unde/ ne mai putem ascunde”. Trecutul nu mai apare ca un depozit inert de amintiri, ci ca un refugiu precar, o peșteră iluzorie în care ființa speră să se adăpostească de agresivitatea prezentului. Dar această peșteră este, în același timp, matca însemnelor onto-epistemologice ale lui Celălalt (cf. Lacan și Heidegger), a unor urme străine, ceea ce transformă refugiul într-un spațiu al confruntării cu alteritatea și cu moartea.
Ciclul (Peștera) dezvoltă tocmai această ambivalență. Peștera este, pe de o parte, uter primordial, loc al începuturilor, iar pe de altă parte, mormânt simbolic, spațiu tanatic. Anamneza devine aici oglinda în care se reflectă moartea, iar spaima de dispariția în neant antrenează o meditație asupra memoriei care coboară discursul poetic către abisurile ființei. Versurile „vom plânge pe zidurile/ altor cetăți/ Apoi ne vom stinge/ într-o peșteră/ în care au desenat alții” sugerează tocmai această continuitate paradoxală: ființa individuală dispare, dar urmele, semnele rămân, înscriindu-se într-o memorie care nu mai aparține nimănui în mod exclusiv.
Din multe poeme răzbate o adiere elegiacă și ușor fantastă, care trimite, nu fără discreție, la universul liric al lui Emil Botta. Alteori, se pot auzi ecouri din poezia șaizeciștilor, în special din lirica lui Gheorghe Tomozei, cel din Catalogul corăbiilor, cu acel amestec de melancolie, mit și geografie imaginară. Ioan T. Morar nu imită, însă, ci integrează aceste rezonanțe într-o voce personală, recognoscibilă, în care gravitatea este mereu temperată de o luciditate calmă.
Poemul urcă adesea în zonele eterate ale metafizicului, acolo unde legile firii, spațiul și timpul sunt răsturnate printr-o coincidentia oppositorumcare dănaștere unui topos-atoposcăzut într-un illo tempore. Versurile „Ne-am întors/ de unde nu am plecat:/ o fereastră sălbatică/ prin care intră/ o lumină sălbatică/ un zeu șovăitor/ predicând vrăbiilor/ un leu făcând din răgetul lui/ o scară către cer” ilustrează această suspendare a logicii obișnuite. Întoarcerea fără plecare, „zeul șovăitor”, animalul care transformă forța brută într-o „scară către cer” sunt imagini care concentrează o viziune tulburătoare, în care sacrul și profanul, fragilitatea și forța coexistă fără a se anula.
Ciclul (Templul) aduce în prim-plan dimensiunea sacră a existenței, dar nu într-o formă dogmatică, ci într-una interogativă. Zeii invocați sunt adesea zeii care „au venit cu noi/ și n-au mai plecat”, entități ale memoriei culturale, ale credințelor purtate ca un bagaj simbolic. Versurile „Am adus pe sandale/ Praful altor imperii/ Și în desagă câte o piatră/ Din cetățile care nu mai sunt/ Am obosit pe drumuri prea drepte/ Am crezut în zeii/ Care au venit cu noi/ Și n-au mai plecat” exprimă, cu o simplitate gravă, epuizarea istorică a umanității, purtătoare de ruine și de iluzii sacre.
Tanaticul – o temă majoră – traversează întregul volum. El nu este însă tratat într-o cheie patetică, ci într-una meditativă, aproape resemnată. Anamneza, rechemarea trecutului, devine un mod de a domestici spaima de moarte. Versurile „Un coș de fum ne va duce spre ceruri/ Vom pluti zile în șir:/ un stol nehotărât/ apoi ploaia ne va aduce înapoi/ ca pe o funingine învinsă/ care nu-și mai aduce aminte/ că s-a hrănit cu lapte” sunt de o forță simbolică remarcabilă, sugerând atât aspirația, cât și căderea, atât transcendența, cât și regresul în materia primară.
În ciclul final, (Îndoiala), discursul poetic se decantează până la esențial. Omul este definit prin fragilitatea sa ontică, prin legătura indestructibilă cu pământul: „Suntem pământ/ care se va odihni în pământ/ ne-au îngropat placenta/ ca să ne aștepte cineva acolo// Mai întâi a fost pasărea/ o inimă roșie/ Mai întâi a fost iarba/ o patrie verde/ – apoi ne-am pierdut aripile/ ca să putem scrie”. Aici, scrisul apare ca o formă de compensație pentru pierderea aripilor, pentru căderea din starea edenică. Poezia devine, astfel, un act de substituție (me)ontologică, un mod de a continua zborul pe alte coordonate.
Din punct de vedere stilistic, Toba de piatră impresionează prin echilibrul dintre simplitate și profunzime. Limbajul este epurat, imaginile sunt clare, dar încărcate de semnificații, iar versul liber este folosit cu o rigoare interioară care exclude orice improvizație gratuită. Gravitatea nu este niciodată declamată, ci insinuată, lăsată să se reveleze treptat cititorului atent.
Prin acest volum, Ioan T. Morar se afirmă ca un poet al memoriei și al îndoielii, un autor care știe să transforme experiența colectivă și spaima individuală într-o poezie de o limpezime tulburătoare. Toba de piatră este o carte semnificativă tocmai prin această capacitate de a aduce laolaltă elegia, metafizicul și reflecția asupra memoriei, fără ostentație și fără concesii față de mode literare trecătoare.
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
