Thomas Ostermeier în dialog cu George Banu: „Apărând societatea europeană, de fapt o distrugem”

Una dintre cele mai așteptate conferințe din cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu i-a adus în librăria Habitus pe teatrologul George Banu și regizorul german Thomas Ostermeier pentru a lansa volumul „Teatrul și frica”, apărut recent la editura Nemira, și a prezenta piesa Căsătoria Mariei Braun programată pe 14 iunie de la ora 20:00. Dialogul dintre cei doi a fost deschis de Constantin Chiriac, directorul festivalului, care punctat poziția importantă de care se bucură Thomas Ostermeier în Europa și în lume, fiind unul dintre cei mai curtați regizori în acest moment:

„Foarte puțini au fost cei care au vorbit despre importanța lui Ostermeier ca director la Schaubühne, unde a construit un teatrul altfel în mijlocul Berlinului, ca om care și-a asumat un destin, și aș vrea să punctez construcția, coerența și dimensiunea sa ca pedagog. Mergând atât de multe ori la Berlin am constatat ce înseamnă să investești în tineri.”
Thomas Ostermeier a studiat regia la Academia pentru arte dramatice „Ernst Busch” din Berlin, după care a devenit directorul artistic al Barracke (a doua scenă) din cadrul Deutsches Theater Berlin, unde, alături de dramaturgul Jens Hillje a început să monteze piese foarte controversate. În 1998 piesa Shopping and F**king scrisă de Mark Ravenhill i-a adus lui Thomas Ostermeier titulatura de copilul teribil al teatrului german, alături de nenumărate premii și ovații critice. Această temă a artistului necunoscut propulsat în postura unei vedete a reprezentat punctul de pornire al discuției din Sibiu. Recent, Ostermeier a primit Leul de Aur la Veneția, distincție acordată pentru meritele întregii cariere:
„M-am simțit deprimat, de parcă m-aș fi aflat la sfârșitul carierei […] În același timp, adjectivele care îmi sunt adresate – revoluționar, controversat – sunt specifice unui tânăr. Cum să transformi un tânăr într-o statuie?”
„Teatrul și frica” a fost publicat în franceză la Editura Actes Sud în urmă cu un an, iar în cadrul FITS s-a lansat volumul tradus de Vlad Russo pentru editura Nemira. Cartea conține articole și eseuri scrise de Ostermeier, cât și dialogurile acestuia cu George Banu, iar în contextul conferinței a servit ca mijloc de întâlnire între participanți și public. Titlul este un joc de cuvinte care trimite la cartea „Teatrul și ciuma” al lui Antonin Artaud, dar în același timp „frica” reprezintă o temă teatrală, un motor emoțional și o problematică de relaționare cu actorii.
Ostermeier identifică frica drept piatra de temelie a lumii postcomuniste, o lume în care burghezia (germană și nu numai) nou-formată după căderea Zidului Berlinului și a Cortinei de Fier trăiește o perpetuă criză.
„Trăim un moment al istoriei dominat de frică. Trăim o frică socială, aceea de a nu avea ce munci și implicit mijloace să consumăm. Capitalismul impune un nou tip de imperialism în care o politică a crizei ne controlează viețile […] Suntem înconjurați de războaie, în afara Europei, și suntem tot mai expuși și aici. Lumea e pregătită să renunțe la cât mai multe libertăți pentru a-și procura sentimentul securității. Apărând în acest fel societatea europeană, de fapt o distrugem.”
De cealaltă parte a spectrului artistic, frica reprezintă sentimentul încercat de orice actor care trebuie să performeze. Astfel, în spatele curajului de-a ieși pe scenă, munca cu actorii trebuie să se concentreze pe mijloace care-i fac pe aceștia să uite cât de curajos este demersul lor, și să nu se lase intimidați.
Un alt motiv al filosofiei teatrale a lui Ostermeier este consumerismul. Ostermeier vorbește de „teatru în epoca vitezei”, trimițând în mod voit către eseul „Opera de artă in epoca reproductibilității sale tehnice” scris de Walter Benjamin în 1936. Susține că în prezent publicul este mai bine format din punct de vedere narativ ca urmare a fluxului constant și simultan produs de mass-media. „Sunt oameni care se uită la trei filme deodată, își verifică mailul sau intră pe Facebook în același timp”, spune Ostermeier pentru a sublinia consumerismul cultural prezent, „astfel, spectatorii se pot plictisi la teatru”, conchide acesta. Un alt palier al acestei teme e dat de figura artistului-geniu care e propulsat foarte rapid din punct de vedere instituțional și se bucură de un succes comercial enorm. Aici Ostermeier și-a prezentat propria poveste de copil-teribil al teatrului german care a ajuns să monteze cinci piese pe an, fiind constrâns de sistem să producă cât mai mult întrucât fusese transformat într-un artist-brand: „Căsătoria Mariei Braun este un punct final al acestui acceleraționism, este o reală căutare artistică, o piesă lentă, care necesită timp.”
Istoria este o continuă revoluție politică, toate revoluțiile și tot ce s-a construit pe ele au fost urmarea multor eșecuri
„Căsătoria Mariei Braun” este o piesă de teatru realizată după filmul omonim din 1979 al regizorului Rainer Werner Fassbinder, dar fără ca Ostermeier să fi văzut filmul. Descoperit de către prietena sa, aceasta i-a spus că trebuie să-l monteze, pentru că spune povestea lor, cea a unui cuplu nevoit să trăiască separat.
„Dacă aș fi văzut filmul, nu aș fi ajuns să montez piesa. Așa, am luat scenariul și am realizat Căsătoria Mariei Braun”.
Despre importanța lui Fassbinder, regizorul german menționează caracterul său revoluționar, cum ar fi capacitatea de a crea personaje puternice al căror gen devine irelevant – roluri de femei sunt jucate de bărbați și invers -, și voința ca teatrul să se elibereze de condiția de-a fi mereu de partea bună a baricadei morale:
„Teatrul trebuie să înfrunte realitatea, este cel mai vechi mijloc de analiză artistică a lumii în care trăieşte fiinţa umană, menit să exprime receptarea lumii. Pentru asta, el trebuie să îndure realismul, să spună poveşti despre cruzimea lumii şi despre victimele ei.”
La final, într-un mod auto-ironic care pare să-i fie caracteristic, Ostermeier a menționat că eșecul face parte din revoluție, că o revoluție adevărată – deopotrivă politică sau teatrală – survine după foarte multe încercări eșuate, citându-l pe filosoful francez Alain Badiou: „istoria este o continuă revoluție politică, toate revoluțiile și tot ce s-a construit pe ele au fost urmarea multor eșecuri.”