Un fotograf de modă atipic

Opinia lui Curtean „Cred că mi-am găsit o încadrare în societate: să fiu incomod.” (Constantin Noica) Cine: Juergen Teller Ce: Expoziţia „Texte und Bilder / Texte şi imagini” Unde: Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal, str. Tribunei, nr. 6, parter Când: 7-31 iulie 2011, 10:00-18:00 Juergen Teller e un superficial profund. Dar oare nu e aşa toată postmodernitatea? Desigur, când spun Juergen Teller mă refer la fotografiile sale, iar când spun postmodernitate mă refer la arta postmodernă de calitate. Teller nu e un fotograf de modă oarecare, ci e, de pildă, omul care s-a jenat să-l deranjeze pe Kurt Cobain pentru a-l fotografia în timpul unui turneu, când asta era treaba lui pentru care era plătit. Pare paradoxal dacă te uiţi la fotografiile cu Helen Mirren goală în cadă sau Charlotte Rampling în pat, îmbrăţişându-l pe el gol. Atunci te întrebi: respectarea intimităţii funcţionează doar în cazul lui Cobain, iar în cazul actriţelor celebre, nu? Dar nu cred că e vorba doar despre asta. E mai mult decât voaierism, e mai mult decât „senzaţia” provocată de expunerea unor celebrităţi într-un cadru intim. E căutarea „omului” din spatele măştii, a individului cu imperfecţiunile lui, în spatele statutului de vedetă. E căutarea a ceea ce este uman şi care ne leagă pe toţi. Mirren şi Rampling au ambele 65 de ani. E vorba despre deconstrucţia conceptului comercial de sexualitate pe care Hollywoodul şi ceilalţi fotografi de modă îl promovează agresiv. Acest concept e înlocuit de căutarea laturii umane a subiecţilor, fotografiaţi de obicei într-o atmosferă de decadenţă „grunge”. Unele lucrări se apropie de fotografia conceptuală, ca aceea în care Charlotte Rampling şi fotomodelul Raquel Zimmermann stau goale în faţa Giocondei, la Luvru. Gioconda nu e o femeie frumoasă, nu e Venus a lui Botticelli; are partea ei de frumuseţe şi partea ei de umanitate, de naturaleţe. Dialogul dintre Da Vinci şi Teller e implicit: Zimmermann e frumuseţea Giocondei, pe când Rampling e umanitatea ei. Tot la umanitate se face referire şi prin modul în care au fost alese fotografiile: alături de cele cu vedete se află câteva cu mama, fiica şi fiul artistului, acesta încercând să şteargă graniţele dintre vieţile private ale subiecţilor, viaţa sa privată şi vieţile celor care-i privesc fotografiile. Cele mai multe au aerul unor instantanee, dar aproape întotdeauna în centrul atenţiei e „adus” un element-surpriză. Textele care le însoţesc sunt tot nişte „instantanee”, gravitând în jurul momentului surprins în imagine. E păcat doar că nu au fost traduse în română. Mihai Curtean