Asta e tot ce ne-a mai rămas nouă, românilor, de făcut în perspectiva deşertificării României. Începeţi şi creşteţi cămile, ca să aveţi hrana şi transportul asigurate, ba chiar şi un job – turism în deşert – pentru vremurile nu prea îndepărtate când se va fi pustiit totul în jur.
Nu vă îngrijoraţi. Geometria spaţiului românesc, dulcea alternanţă deal-vale, deal-vale cântată de toţi poeţii şi rapsozii neamului, va rămâne, doar că va fi înlocuită de dune de nisip. Atât de hămesită este haita care s-a năpustit peste tot ce mai poate fi vândut din ograda naţională, de la copii şi păduri, până la mamă şi la tată. Ştiţi vorba ’ceea românească: „ăsta-l vinde şi pe tac’su!” Ei, ăştia la fel. Cine sunt „ăştia”? Sunt ăia! Cei pe care, în naivitatea lui, ca să nu spun în obtuzitatea lui, onor cetăţeanul nostru veşnic turmentat, şi i-a pus în cap cu mânuţa lui. Acu’ n-are decât să se scarpine. Ştiţi vorba ’ceea românească: „ţi-ai băgat puricii în cojoc, amu scarpină-te, bădie!”
Comunismul a brăzdat inima creştină a României de la est la vest ca o lamă uriaşă de plug. Toate valorile naţionale au fost băgate sub brazdă şi toate râmele au ieşit deasupra. Azi aceeaşi lamă uriaşă, de ghilotină de data aceasta, toacă de sus în jos tot ce a mai rămas românesc în picioare. Dacă n-ai crede în cuvântul lui Hristos, „…fericiţi cei flămânzi şi însetaţi de dreptate, că aceia se vor sătura…”, ţi-ai pierde minţile.
Of-ul cel mare nu mai este unul doar românesc. Deşi cică suntem o uniune europeană de state, numai cine nu vrea nu vede gardurile de sârmă ghimpată care se construiesc între noi. Încet-încet se împlineşte ce zicea părintele Arsenie Boca, precum că „românii plecaţi din ţară ar trebuie să se întoarcă acasă, căci vor veni vremuri când vor dori să o facă şi nu vor mai putea”. Deşi cică suntem state democratice, numai cine nu vrea nu vede cum cad una câte una libertăţile democraţiei şi chipul hidos al cenzurii rânjeşte din toate direcţiile.
Încet-încet se împlineşte ce zicea părintele Iustin Pârvu, precum că „diavolul (prin oamenii săi, n. a.) nu se va mai atinge de trupurile voastre (ca în vremea anilor grei de puşcărie politică ai sfinţiei sale), ci se vor atinge de sufletele voastre”. Teroarea nu mai e bulanul pe spinare şi bocancul în gură, ci siringa-n fund şi masca pe figură. (Pare-se că iar ni se pregătesc). Doar metoda de reeducare e aceeaşi, prin frică, întreţinută la foc continuu de propaganda otrăvită de minciună, ca-n vremurile „bune” ale anilor ’5o. Curând toţi martorii istoriei vor fi trecut la Domnul şi odată cu ei şi adevărul lucrurilor. Apoi treptat şi generaţiile care l-au aflat direct de la sursă. Vin cei care, vorba ’ceea românească, „n-ai carte, n-ai parte” de minte luminată şi nu vor mai distinge binele de rău, fiecare rupt de lume şi cantonat în bula lui electronică. Încet-încet se împlineşte ce zicea tot părintele Arsenie Boca, precum că „atunci când pe cărarea dintre vecini va creşte iarba, va veni sfârşitul”.
Pe vremea lui nea Nicu, prietenia a salvat România. Citeam pe rupte, neavând program la televizor şi petreceam în gaşcă cu o chitară. Acum e o linişte de-ţi ţiuie urechile. N-am mai auzit de mult un om râzând pe stradă, n-am mai văzut demult un copil zburdând. Samavolnicia a amuţit România. Cum zic sfinţii părinţi, că vin vremurile când bucuria se va ridica de la oameni, într-o lume fără Dumnezeu.
