“S-au găsit bancherii noştri să ne facă un favor. Când îi văd cum ne-mbârligă, mai că-mi vine să-i omor!” Citatul nu e al vreunui poet contemporan, ci al unui taximetrist hâtru nevoie mare, cu care am avut privilegiul să fug deunăzi până la gară.
“Eu în versuri vă vorbesc, ca să nu înnebunesc” – mi-a dat el o explicaţie privind reţeta proprie de apărare psihologică la câte vede şi aude la volan. Părea perfect lămurit asupra industriei de spaime a băncilor privind o viitoare iminentă criză financiară – fiind în cauză, ca tot românul spăimos când vine vorba de banii lui – chiar dacă nu înţelegea mare lucru din politica inflaţionistă globală întru umplerea buzunarelor băncilor şi golirea celor ale omului de rând. Dar avea instinctul bun şi nas fin la oameni. Prinsese deci esenţa spiralei preţurilor: “om plăti cu-ncă jumate, peste-un timp, aceleaşi rate, când o fi totul mai greu de-o să zicem aoleu”!
L-am îndrăgit pe loc, căci pentru mine în clipa aceea omul era poporul român, partea trează a lui, care nu poate fi jucată pe degete. Şi mi-am adus aminte de o scenă petrecută în tren, pe vremea când poporul român – partea lui abulică, însă – vindea tot şi fugea într-un suflet la Cluj să-şi depună banii la “caritas”. Nimeni nu s-a gândit la vremea aceea că era vorba de o manevră perversă a tagmei jefuitorilor din vârful piramidei politice româneşti, cu complicitatea deţinătorilor de informaţii financiare clasificate, de aici şi din “prietenoasa” străinătate, aceea de a-l lăsa pe român în izmene. Acceleratul era ticsit, iar în compartimentul nostru, pe atunci cel clasic de clasa a doua, cu opt locuri, toţi deveniseră prieteni. Îi lega un vis şi-şi dădeau cu prisosinţă sfaturi cum să cheltuie banii ce urmau să se înmulţească peste noapte. Când, din colţul de lângă geam, un făgărăşan la fel de hâtru ca taximetristul meu şi căruia îi râdeau ochii în cap de prostia omenească la care era martor, zice: “d’apăi oameni buni, io bani să fete bani n-am văzut!” Şi aşa a fost! Prima mare ţeapă care a lăsat cu precădere ardeleanul fără capital.
Numai că, dincolo de glumă, se vede laţul care se tot strânge de atunci încoace în jurul gâtului de român. Un înţelept proverb românesc zice că: banu-i ochiul dracului! Iar acum stă bulbucat pe bruma de avut pe care o mai are România profundă: apartamentul la bloc şi găina din bătătură.
Aşa că, pentru a deţine controlul asupra brumei de care vorbirăm, bulbucea a hotarât: de vei vrea să vinzi sau cumperi ce munceşti sau moşteneşti, treci matale la băncuţă, că nu faci precum voieşti. Iar cu ratele te lasă, că bulbucea-i “generos”, pân’ te prinde iar în plasă, de te doare pân’ la os. Na, că m-am molipsit de la taximetristul meu! Soluţia? Poate troc şi rezistenţă la pofte, mai ceva ca cea anticomunistă, că la Davos s-a decis între altele să se interzică producţia de hrană naturală.
Numai că atunci când vezi fraierul îmbulzindu-se la promoţii de tot felul, mai abitir decât câinele hămesit, îţi piere orice speranţă. Pe când mie-mi dau lacrimile de dorul bunicilor mei, cei cu dreaptă măsură în toate, bulbucatul îşi freacă mâinile că ne-a prins ca pe muşte pe lipiciul lăcomiei!!! Domnul, în marea Sa milă şi dragoste de oameni, ne mai îngăduie totuşi, sperând că vom înţelege până la urmă singura şi adevărata Ofertă de a fi Oameni. Ai Lui!
