Secole oamenii Bisericii s-au întrebat dacă Întruparea Domnului ar mai fi fost necesară fără să existe Căderea lui Adam și a Evei. Izgonirea lor fiind, de departe, cea mai grea pedeapsă pe care a primit-o vreodată un om. Putem rămâne secole de-acum în domeniul acesta al teologhisirii nevoii de Întrupare. Sau să asumăm certitudinea acesteia, nevoia ca prin ea Hristos Domnul să ne învețe binele și să ne arate răul și prin acesta să ne educe pentru veșnicie.
Pentru că orice am spune ori crede misiunea Domnului Iisus Hristos ca Învățător ne determină „conținuturile de curricular” – forțare teribilă de sens și limbă –, dar mai ales conținuturile de „curriculum vitae” – singurele cuvinte de limbă latină pură pe car ele mai afișăm din când în când. Educația pe care El ne-o pune la inimă este una care privește comunitatea de credință, dar și credința personală, expresie de fidelizare a unor conținuturi cu adevărat revelate. Priviți spre îndemnurile Sale din Evanghelia – martor așezată la îndemâna noastră în Duminica Lăsatului sec de brânză, poartă de intrare în postirea propriu-zisă (Matei 6. 14-21).
Aproapele nostru este mântuirea noastră. Iar orice efort de a ne „împopoțona” cu Hristos nu aduce mântuirea. Ne cere, asemeni celor cerute în textul duminicii trecute, să rămânem oameni. Să iertăm, să nu fim triști și închipuiți în postire, să nu adunăm comori pe pământ și să înțelegem că „acolo unde este comoara noastră, acolo va fi și inima ta” (Matei 6. 21) nu este o opțiune în înțelegerea vocației de om, ci unica opțiune.
Mie îmi este tare drag textul acesta pentru că, recitindu-l, de fiecare dată îmi aduce aminte să-mi măsor inima cu înălțimea chemării lui Dumnezeu. Nu merge la jumătăți și nu este doar o chestiune de fixare într-un filtru moralist a mărturiei prin viață. Ci pur și simplu e ca un fulger care luminează tenebra furtunii și-i vestește sfârșitul. Când valul de întristare ori timida așezare în odihnă duhovnicească încearcă inima celui care-L caută pe Iisus Hristos cuvintele acestei Evanghelii se așază ca un freamăt-balsam peste rana pe care oamenii i-o aruncă în carne și în trup aproapelui.
Durerea pare mai ușor suportabilă atunci când te mângâi cu liniștea împlinirii unor colțuri de rai în viața ta, oricât de stinsă ți-ar fi nădejdea. Sunt treptele unei scări de virtuți care întoarce pe Adam și Eva din izgonire, din dramatica izgonire, în Împărăția Crucii lui Hristos. Și înțelegi că Întruparea Domnului Hristos luminează comoara cea mai de preț a inimii. Iar El ne explică acesta ca unor îndrăgostiți. Într-o altă Cântare a Cântărilor în care mireasa este Biserica. Dar ne aduce aminte că adevărata comoară este acolo unde iubirea noastră sinceră află „tezaurizare”. Am ascultat, tăcut, lamentațiile pierderii tezaurelor noastre în orizonturi istorice diverse, unele trecute de mult.
Nimeni nu vede însă cum ne pierdem cel mai de preț tezaur: iubirea care ne umanizează. Și nu privim cum se cuvine spre posibila noastră alungare din Rai doar pentru că ne credem egalii lui Dumnezeu. Dacă este să începem postirea de undeva haideți să nu o facem doar cu gândul la Adam și Eva. Ci la noi, noi, care ne frământăm lutul urii pierzându-ne chipul și ratând asemănarea noastră cu Dumnezeu. Să ne creștem iubirea. Ca un tezaur în care ne încape și inima și Dumnezeu!
