De când eram mic și mă apropiam de biserică în preajma Crăciunului lectura Evangheliei acesteia, un lung șir de nume și neamuri, mă neliniștea. Mă linișteam abia când la sfârșitul șirului de nume era povestită, foarte pe scurt, Nașterea Domnului (Matei 1. 24-25).
Mereu am avut senzația că ascult un colind care crește în intensitate și că fiecare om pomenit în „pomelnicul” familiei micuțului Iisus devine într-un fel membru al pomenirii mele. Ba, pe undeva în clasa a șaptea, când am început să citesc prima dată Biblia, așa, ca un exercițiu de memorie culturală – am spune azi -, am copiat primul capitol din Evanghelia după Matei. Atent. Fără a înțelege însă în ce mod genealogia aceasta îmi propune să înțeleg modul în care Dumnezeu Se face Dumnezeu-Om prin Întrupare și printr-o geneză umană. Nu ca un accident genetic. Nu ca o apariție genetică oarecare.
Târziu, când am citit mai atent asupra exigențelor Întrupării Sale „la plinirea vremii” (Galateni 4.4), am conștientizat cât de importantă este lista aceasta pentru a ne dovedi rădăcina Omului care primește pe Dumnezeu în carnea sa și se face năstrapă de aur pliniri sale: Maica Domnului, Fecioara Maria.
Și am regândit asupra tandreței prin care Hristos Își apără Maica de priviri indiscrete la momentul Nașterii și în ce mod Maica Domnului crește intimitatea sa maternală cu Dumnezeu-Omul fără a pierde din memorie dumnezeirea Sa, dar și fără a supralicita omenitatea Acestuia. Evangheliile apocrife – nu mă refer la cele gnostice, ele nu pot fi socotite izvor de cunoaștere duhovnicească – vin cu amănunte cordiale asupra acestei relații Mamă-Fiu și creionează o viață umană accesibilă ochiului celor din jur și deschisă vederii lumii. Dar în adâncul acestei relații stă această „scară a Neamurilor” care așteptase Întruparea lui Mesia ca o împlinire a Promisiunii Tatălui de a veni ca un Răscumpărător, ca un Mesia-Mântuitor.
În lista aceasta de început de Evanghelie sunt toate oftaturile de greu și așteptare a mii de ani de popor ales, care își simțea drept datorie așteptarea Venirii celei dintâi a Mântuitorului. Asta nu înseamnă că L-au și recunoscut. Poate și pentru că era prea evidentă mesianitatea Sa, iar ei se așteptau la un Dumnezeu-Ascuns și prohibitiv unora dintre oameni.
Ori Iisus Hristos Domnul lasă deschisă lista aceasta. O asumă în carnea Sa și apoi o deschide spre noi. Pomenim așadar Duminica strămoșilor după trup ai Mântuitorului. Dar preamărim și darul prin care ne-a deschis Împărăția. O Împărăție pe al cărui „pomelnic” încăpem toți. Și care se deschide mereu prin cruce spre Înviere. Dacă nu uităm aceasta, e limpede că lectura Evangheliei acesteia ne produce emoție. Sunt ai noștri pe cât ai Lui, pentru că El ne face din Neamul Său. Al candidaților la Înviere!
