Am trecut prin Săptămâna Luminată. Toma a rămas cu întrebarea fără răspuns în Vecernia Învierii, slujba ce o numim a doua Înviere. Răspunsul este dăruit de Mântuitorul în Duminica acesta. Îl lasă să-L atingă pe El, Cel de neatins. Iar Toma are curajul să mărturisească, să adeverească: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”
Asemeni unui om care se bucură că este învins. Ca un tată bucuros că fiul său e mai strașnic decât el în toate. Toma nu dă mărturia lui doar din cele atinse – dacă va fi atins pe Domnul -, ci mai cu seamă din lectura vorbelor și atitudinii Mântuitorului. Deși îl iubește, Domnul este intransigent. Oferă rațiunii sprijinul vădirii pentru a nu reduce numai la emoțional credința. Nu, nu de un frison de recunoaștere era încântat Domnul. Ci de acest incredibil poem de credință ce izbucnește din inima lui Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”
Despre Toma Evangheliile ne mărturisesc că nu se afla alături de Ucenici la vremea Întâlnirii din foișor de după Înviere. Știa locul – cel mai probabil era locul Cinei celei de Taină – și avea reperele temporare ale Pătimirii. Se pare că nu fusese martor lor. Teologii bibliști ne spun că este posibil ca numele de Didimos – Geamănul să i se fi tras din asemănarea uluitoare cu Domnul Hristos. Ori această asemănare putea să-l transforme în victimă colaterală a Răstignirii.
Bine, pe toți Apostolii ar fi putut să-i cote viața, dar pe el, pe Geamănul, l-ar fi costat prin asemănare fizică. E și semnul discret al Mântuitorului că nu are nevoie de fundamentaliști, ci de mărturisitori. Că nu ne cere să murim pentru El, ci să trăim întru El. Și să spunem, cu Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”
Să ne ajutăm sufletul să creadă în Înviere. E vremea nătângismelor care ne cer să credem în absurd și nu în adevăr revelat. Nu vi se pare ciudat cum se coalizează teoreticienii Absurdistanului în jurul negării Învierii? Cum zâmbetul lor zeflemitor prelungește, în timp și peste timp, zâmbetul fariseilor și cărturarilor care credeau, chiar credeau că e mort și-atât?
Cred că Părintele Nicolae Steinhardt avut dreptate: plata necredinței în Înviere este să nu Îl vezi pe Cel Înviat! Căci Domnul atât de mult iubește libertatea noastră, încât El, Izvorul Libertății și Libertatea Însăși, nu pregetă să ne lase dincolo de ușile Foișorului Vestirii și Cinei, bâjbâind după cuvinte cavernoase, prin care să ne exprimăm ura. El e Lumina. Care luminează tuturor celor care vin să o primească.
Veniți, dar, de primiți Lumina! Și spuneți cu bucurie când vă mai întreabă – dacă vă mai întreabă – careva cine este Iisus Hristos: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”
Îți mulțumim pentru că ai ales să te informezi din Sibiu 100%. Dacă vrei să afli și mai multe povești, interviuri și vești bune în fiecare zi, susține-ne cu o recenzie – dă click AICI
