E importantă Evanghelia aceasta așezată în Duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci nu doar pentru că ne oferă treptele apropierii și purtării crucii după „modelul” Iisus Hristos, ci și pentru că ne atrage atenția că niciodată Crucea nu e motiv de comoditate. Că toate vocațiile care presupun Crucea nu au timp de odihnă și de ocolire a efortului pe care să-l așeze fundament mărturiei lor profesionale. Că a vrea să-ți „salvezi sufletul” fără cruce nu poate să o facă sau, altfel spus, extra Crucis nulla salut. Nu există mântuire în afara Crucii!
Pentru cei care reduc crucea la un simplu obiect de tortură e greu să-i vadă izvorând razele mântuitoare ale Învierii din textura grosolană a lemnului. Nu vedem Învierea decât privită prin Crucea lui Hristos. Pentru că propriile noastre crucificări cotidiene nu sunt decât trepte spre Cruce, încercări de așezare în direcția Crucii prin care viața noastră se reconstruiește cu fiecare zi.
A crede că efortul tău de supraviețuire este egal cu drama de pe Cruce a Domnului Iisus Hristos e o scădere în sensul Crucii Lui și o amăgire în dreptul crucii tale. Pentru aceea Domnul ne vorbește despre voința de a-I urma, despre lepădarea de sine a fiecăruia dintre noi și asumarea purtării crucii în direcția Lui – căci spune „să-mi urmeze Mie” (Mc. 8.34). Astfel ne vădește că nu orice lepădare de sine și orice conținut al propriei noastre cruci ne apropie de El, ne face vii în El. Nu orice smiorcăială e plâns de pocăință și nu orice „scuză” e semn de înțelegere a „iertării”.
A pune sufletul pentru Hristos și Evanghelie este „hârtia de turnesol” a purtării crucii. Să porți crucea personală ca o floare la butonieră – cu ușurătate – și să crezi că astfel împlinești misiunea ta pe pământ nu este decât minciună. Priviți adânc în sufletul vostru. Nu-i nevoie nici să judecăm și nici să fim judecați de alții. În fond, asumarea crucii e un exercițiu mântuitor la care suntem noi cu noi înșine, noi cu Dumnezeu Care așteaptă ca noi înșine să înțelegem măsura asumării noastre. Pentru că nu se poate altfel. Golgotele personale care nu converg în Golgota nu rodesc în Cruce.
A pune sufletul pentru Hristos înseamnă să înțelegi cât de prețios este sufletul tău. Atât de prețios încât pierderea lui face inutilă câștigarea unei lumi întregi. Nu, nu putem da nimic în schimb pentru sufletul nostru. Iar rușinarea noastră de Hristos – parte integrantă a unei emancipări fără sens – întristează fața Lui. Nu, nu ne întoarce spatele, ci pur și simplu nu-i mai putem privi Fața. Pedeapsa pentru toți cei care nu cred în adâncimea Crucii. Adică în Înviere!
Vrei mai multe informații, știri bune, reportaje și interviuri pe zi? Ne-ar ajuta foarte mult o recenzie de la tine. Intră AICI.
