După mai bine de 30 de ani de radiojurnalism, pot spune cu mâna pe inimă că cei mai frumoşi ani au fost cei ai întâlnirilor cu copiii. Iar cea mai frumoasă „Împărăţie” a fost cea a poveştilor copilăriei, ascultate cu sufletul la gură la radio. Căci exista o mică „Universitate Radio” şi pentru noi, copiii. Voci celebre ne spuneau seară de seară, după câte o minunată poveste: ”Noapte bună, copii!”
Prima oară s-a auzit în eter acest semnal de emisiune în 2 Noiembrie 1956. Se transmitea povestea „Capra cu trei iezi” a lui Ion Creangă, citită de Mihail Sadoveanu. Voci calde de mari actori ne-au încântat serile cu poveşti minunate, iar copilul teribil al microfonului pentru copii în anii aceia a fost Silvia Chicoş, descoperită de maestrul Grigore Vasiliu Birlic. Ea a dat viaţă muuultor peronaje fermecătoare din literatura pentru copii cu glasul ei cristalin şi sprinţar ca un izvoraş de munte, de la Nică a Petrei de pe meleagurile noastre, la David Copperfield de la celălalt capăt al Europei. Iar generaţia mea a fredonat toată copilăria cântecelele ei vesele, „Micul fotograf”, „Chimistul amator”, „La revedere, tabără dragă” sau celebrul refren: „Cu vaporaşul Vacanţa /am pornit pe trei luni înspre larg, / Am numit pânza mare Speranţa /şi-am ’nălţat-o sus, sus pe catarg…” Erau vremuri modeste, dar vremuri de tihnă şi libertate zburdalnică pentru noi, copiii de atunci. Fremătam de dragul şcolii, citeam pe rupte şi ne jucam pe săturate până ieşeau stelele pe cer.
Azi viteza primează, doar banul contează şi informaţia îţi explodează în faţă ca o petardă, zeiţa fascinantă a voluptăţii zilnice se numeşte televiziune, celularul şi internetul sunt aripile crescute pe spinările noastre cu care „zburăm” ţintuiţi în fotoliu. Ce trist!
Pe vremea copilăriei mele, cea mai frumoasă zi era Duminica. Pentru bunici, pentru că mergeau la Sfânta Liturghie, pentru părinţi pentru că puteau respira după o săptămână de servici, iar pentru noi, copiii – ehei! Ne trezeam de voie, fără acel „hai mai repede, să nu întârzii la şcoală”, iar în casă mirosea a lapte fiert proaspăt şi a tihnă. Duminica era culmea răsfăţului. Pe măsuţa de lângă pat trona radioul, iar mama se grăbea să intre cu înmiresmatele felii de pâine cu unt şi miere şi cu ceştile de lapte cald exact când începea TEATRUL RADIOFONIC PENTRU COPII!!!
Când răsuna semnalul emisiunii, simţeam o strângere plăcută de inimă şi ochii minţii erau deja într-o lume de basm. Râdeam cu Păcală până la lacrimi. Zburdam cu Cippolino prin lumea cepelor. Plângeam cot la cot cu Pinocchio. Ne simţeam Căpitani la 15 ani sau făceam Ocolul pământului în 8o de zile. Dezlegam cele mai năstruşnice enigme cu Emil şi detectivii. Balauri şi zâne, Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, cerbi cu stea în frunte şi Babe Cloanţe Cotoroanţe năvăleau în încăpere. Ion Creangă şi Petre Ispirescu, fraţii Grimm şi Wilhelm Hauff, Karl May şi Mark Twain se născuseră special pentru a scrie pentru noi, copiii. Când şuiera buzduganul prin aer, ne ascundeam speriaţi sub pătura moale şi ce emoţii până când Prâslea izbutea să adoarmă ursul pentru a-i fura salata fermecată. Dar, întotdeauna se făcea dreptate! Binele învingea răul şi în felul acesta generaţii întregi de copii au crescut cu această convingere şi cu simţul dreptăţii, au învăţat de la eroii lor să fie drepţi şi buni, isteţi, inventivi şi plini de umor.
Copiii de atunci sunt trecuţi astăzi bine de vârsta maturităţii. Mai degrabă aproape de cea a înţelepciunii. Dar ceea ce această emisiune a Radiodifuziunii Române a făcut pentru noi, n-au făcut toate tomurile filozofilor lumii.
Cu mâna pe inimă spun că TEATRUL RADIOFONIC PENTRU COPII a pus o piatră de temelie la minunata construcţie pe care o încep părinţii, o continuă dascălii şi o desăvârşeşte viaţa: CARACTERUL!
